“Fântâna tinereţii”

Este numele reportajului “Reporter special” de mâine seară. Aşa se mai şi numea odată Gerovitalul. Pentru că despre marca şi despre medicamentul românesc Gerovital este acest reportaj. Dar şi despre Institutul de Gerontologie şi Geriatrie Ana Aslan.
Vă invit să-l urmăriţi mâine, pe Antena 3, de la ora 22.05.

Astra Film Festival, 2009

E un deliciu. N-am mai fost la acest festival de mulţi ani şi constat acum că s-a dezvoltat enorm. E a zecea ediţie, iar până acum în arhiva Studioului Astra Film s-au strâns 4 mii de filme documentar din care 170 româneşti.
Pe scurt:
-de la an la an organizatorii adaugă secţiuni noi: în 2009 a apărut o secţiune cu filme realizate de copii.
-festivalul nu are şi nici nu va avea în curând o secţiune de documentare TV româneşti pentru că, îmi spunea directorul festivalului, Dumitru Budrala, „ce se face în România în acest moment, se face cu o cercetare minimă. Documentarele sau reportajele produse de televiziunile de la noi sunt făcute pentru oameni grăbiţi. Tăieturile sunt prea rapide. Realizatorii nu au timp să aprofundeze”. Confirm cu amărăciune. Toate subredacţiile din televiziunile care produc reportaje documentar sunt subdimensionate. Cu toate astea, organizatorii au inclus în programul festivalului un minidocumentar TV: „Ultima misiune” al lui Adelin Petrişor, filmat de Dan Gecui.
- în 2009 Astra Film Festival a făcut un parteneriat cu Fundaţia Soros România, astfel încât cele 4 filme realizate în cadrul programului „Interesul public pe agenda media” au fost prezentate la Sibiu. Filmele au fost realizate de jurnalişti din presa locală. Soros România şi Astra Film Festival i-au chemat la Sibiu nu doar pe realizatorii celor patru filme ci şi pe şefii lor, ca să le explice cât de important ar fi să faciliteze producţie locală de filme documentar. Au venit doar 2.
-HBO România a anunţat la Sibiu că are de gând să dezvolte proiectul de producţie de documentare româneşti. De altfel, postul american va difuza pe 18 decembrie filmul lui Alexandru Solomon „Apocalipsa după şoferi”. L-am văzut aici. E interesant. E o bucată de România. Mi-a plăcut mult abordarea.
-o altă bucată interesantă de România a fost transformată în film de Tudor Giurgiu (care, m-a amuzat asta, apare pe generic inclusiv la capitolul „şoferi”). „Nunţi, muzică şi casete video” e un film care s-ar încadra în seria „ca la noi, la nimeni”. Am râs mult în timpul filmului, iar la final mi-am adus aminte că subiecţii filmului puteau fi mulţi dintre operatorii de magine din televiziunile noastre naţionale. Sunt o gramadă care sunt obligaţi să filmeze la nunţi şi botezuri.
-Corneliu Popurumboiu a prezentat ceea ce el a numit documentarul său preferat: „Out of the present” de Andrei Ujică. O producţie nemţească din 1995. Extraordinare subiectul şi imaginile. Filmul este de fapt o aşezare logică a tuturor imaginilor filmate în timpul zborurilor spaţiale ruseşti de până în anii 90, la care producătul a avut acces. M-am mirat să descopăr că ruşii au făcut publice atâtea imagini din spaţiu. Nu vă vine să credeţi cât de frumos arde o lumânare într-o navă cosmică.
-la anul, Bucureştiul va fi gazda unui training pentru realizatorii de documentare, organizat de EURODOC
-în final, muţumesc mult organizatorilor pentru că m-au invitat la acest deliciu cultural.

LA FINAL DE FESTIVAL

George Enescu. În această seară, la Reporter Special, pe Antena 3, de la ora 22.05.

Este sfârşit de septembrie 2009, iar sălile celei 19-a ediţii a Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu se închid.
Un festival şi un concurs internaţional de muzică clasică ce au devenit în timp, evenimente de neratat pentru cei mai mari dar şi pentru cei mai promiţători artişti de gen ai lumii.
Timp de două luni, Reporter Special a stat în culisele Festivalului George Enescu ca să vă arate ce înseamnă să pui în scenă cel mai important eveniment cultural internaţional al României. Ce a ieşit vedeţi în această seară.

În căutarea poporului pierdut

Sâmbătă la Reporter Special, ora 22.05. E primul documentar Reporter Special fără text, e o poveste scrisă şi spusă de Marius Oprea şi echipa sa de la Institutul pentru Investigarea crimelor Comunismului. O poveste tristă despre crimele Comunismului. De fapt despre doar o parte din crime, adică 10 mii. Pe restul nu le-a mai numărat încă nimeni.
Imagine: Liviu Dochiţa
Montaj: Cristi Dimitriu
Asistent imagine: Claudiu Roşoiu

Pentru Tavi Dimitriu

scriu acest post. Sper că ştiţi cine e. Cu alte cuvinte, sper că ştiţi că e unul din cei 2 operatori de imagine de la Reporter Special. Suntem doar o mână de oameni care facem această emisiune aşa că Tavi e de obicei şi operator şi regizor, din când în când şi producător. Dacă v-au plăcut “Log in bibliotecă”, “Identităţi secrete”, “Apa potabilă, secret de stat”, să ştiţi că Tavi a contribuit enorm.

Tavi e operator de imagine de mulţi ani, a lucrat în TVR, a semnat imaginea unor filme româneşti şi străine, în Antena 1 lucrează de aproape zece ani (dacă greşesc, rectific). Eu una, la Reporter Special, filmez cu el de un an şi pentru mine este o icoană profesională. Pentru că e exigent, te obligă să vrei mai mult şi mai bine. E genul de profesionist care în timpul liber vine lângă reporter şi editorul de montaj şi ne explică ce e bine şi ce nu şi de ce, care filmează ilustraţie suplimentară ştiind foarte bine la ce duce inconştienţa şi suficienţa reporterului. E genul de profesionist care dacă nu fimează, se uită la documentare, căruia azi îi dai scriptul de documentar şi care a doua zi, după o noapte de gândit, îţi vine cu scenariul de imagine la cadre. E genul de profesionist căruia îţi e ruşine să-i spui că eşti obosit sau “las că merge şi aşa”. Cu Tavi la filmare NU merge şi aşa.

Tavi e genul de operator care dacă ar fi clonat, imaginile televiziunilor de la noi ar arată mai bine. De ce? Pentru că Tavi nu-şi bate joc de meserie, pentru că sacrifică aproape totul pentru ea, nu e blazat, pentru că iubeşte imaginea şi are grijă de ea ca de ochii lui chiar şi la peste 50 de ani.

Ei, Tavi a păţit un necaz. În urma unor probleme de circulaţie a sângelui, Tavi a ajuns la spital. A trecut printr-o primă operaţie, apoi printr-un şoc cardiorespirator care l-a dus pe lumea cealaltă preţ de 20 de minute, a revenit dar fără un picior, piciorul stâng. În acest moment, Tavi a trecut de faza postoperatorie, dar are dureri cumplite. Şocul e pe ducă. Nenorocirea cea mai mare a lui Tavi este acum că nu poate începe filmările pentru noul sezon Reporter Special acum. Sper că o va putea face cât de curând.
Curândul ăsta depinde acum nu atât de stări fizice, cât mai ales de bani. Ca să poate reîncepe filmările cât mai repede, Tavi are nevoie de o proteză care costă mii şi mii de euro, poate chiar mai mult. Apelez la voi cu rugămintea de a-i pune în cont lui Tavi orice sumă vă permiteţi, iar pentru operativitate, vă dau direct datele lui de card: Octavian Dimitriu, card BRD cu numărul 6764032026886958, IBAN RO 09BRDE445SV29351204450 data expirării decembrie 2010

Mulţumesc.

Una caldă, una rece, Arhiva Naţională de Film

De mai bine de jumătate de an, trec zilnic pe lângă Arhiva Naţională de Film. Numele instituţiei e scris mare, pe o arcadă a porţii, ca la fermă. Intrarea e plină de gunoaie şi praf pentru că e aproape una cu o parcare de tiruri de pe centura Bucureştiului, din comuna Jilava.
Astăzi, am trecut în sfârşit de poartă şi am intrat în clădirea instituţiei, în căutarea unor imagini pentru un documentar la care lucrez acum.
Pe lângă asta, am aflat că în curând, Arhiva Naţională de Film va avea şi un site de sine stătător. Până atunci e găzduită virtual de Centrul Naţional al Cinematografiei. Surpriza a fost să găsesc pe acest site tot felul de date, de statistici. Aşa am aflat că Guvernul nu mai alocă niciun leu de 2 ani pentru fondul naţional cinematografic (noroc de fondurile proprii), că din 2004 până anul trecut numărul filmelor produse în România a scăzut de la 21 la 9, în schimb numărul documentarelor produse la noi a crescut constant. Tot pe siteul de mai sus am dat şi de numele, adresele şi contactele de la toate casele importante de producţie. Util!

Singurul program de profesionalizare

organizată a presei locale de care am auzit (şi la care am participat ca trainer) în ultimul an este cel pus la cale de Centrul pentru Jurnalism Independent şi de către Fundaţia Soros. În primăvară, câteva zeci de jurnalişti de radio şi Tv din media locală au venit la Bucureşti, au participat la un training de o săptămână, după care au plecat acasă la lucru. Până la sfârşitul acestei luni, fiecare echipă participantă trebuie să predea, la difuzare, documentare cu tema “migraţie”. Prima echipă care e gata e cea de la 1 TV Bacău. Cristina Cucu e reporterul care m-a făcut să cred că presa din ţară încă mai are resurse. Toate documentarele selectate de organizatori pentru a intra în finala concursului (pentru că e un concurs) vor fi prezentate din câte am înţeles de la CJI, la festivalul Astra Film de la Sibiu care va avea loc la sfârşitul lunii octombrie. Documentarele câştigătoare vor fi promovate în afara ţării. Jos pălăria în faţa CJI şi a Fundaţiei Soros pentru asta, mai ales în vremuri ca astea.
Mai jos, promo-ul filmului realizat de echipa de la 1 Tv Bacău, “Singur acasă 60+” şi un post semnat de Cristina Cucu.

“Când valul plecărilor la muncă peste hotare a devenit ţunami, mass-media a avut o tresărire, dar era numai pentru copiii celor plecaţi. Copiii sunt viitorul ţării. Sunt mai drăgălaşi şi mai uşor de iubit. Bătrânii…. Bătrânii sunt ursuzi, au tabieturi, au o pensie, se descurcă.

Mulţi dintre bătrâni nici nu spun că au rude plecate în străinătate de teama hoţilor care le-ar putea călca bătătura în căutare de euro puşi la saltea, de teama vecinilor care i-ar bârfi sau pur şi simplu de teamă că ar pierde şi puţinul sprijin pe care statul sau organizaţiile non guvernamentale îl asigură. Mulţi se ruşinează de faptul că cei cărora le-au dat viaţă i-au uitat şi nu trimit acasă nici măcar o urare de bine.

Unii primesc bani de la copiii lor. Puţini. Alţii mănâncă doar ceapă, cu ulei şi bulion. Nu, nu e o exagerare! Alţii sunt aparent fericiţi. Silvia şi-a măritat fata în Gabon. Angelica avea o voce minunată care, spune doamna Silvia, l-a impresionat pe un nepot al unui demnitar african, nepot venit la studii în România. A fost nevoie doar să o conducă pe Angelica până acasă şi flacăra pasiunii s-a aprins. Angelica s-a măritat acum 30 de ani şi de atunci a plecat în Africa, lăsând acasă o mamă îndurerată şi un frate cu probleme de sănătate. I-au descoperit cei de la Crucea Roşie atunci când pe vremuri de canciulă au dus pâine şi apă bătrânilor nevoiaşi din listele de la Serviciul Public de Asistenţă Socială. Aşa au aflat de doamna Silvia şi de traiul ei din 98 de lei pe lună.

La nici un an, casa sărăcăcioasă s-a transformat în palat. Fiica şi-a adus aminte de mama sa şi de nevoile ei. La fix pentru a le găsi propriilor copiii un loc unde să stea pe perioada studiilor.

Povestea doamnei Silvia, e doar una din cele şase prezentate în documentar. E un material fără vocea naratorului, pentru a-i lăsa pe aceşti bătrâni să vă spună ei singuri prin ceea ce trec.

Pentru a le lăsa pe autorităţi să vă zică de ce nu sunt capabili să găsească o politică socială care să funcţioneze. Să vă explice voluntarii de la ong-uri cum e să ceri un leu pe lună ca sprijin şi să nu primeşti decât o ridicare din umeri. Să vă spună cei care gestionează căminele de bătrâni cum vin copiii, întind plicul şi-şi uită părinţii la poarta unui astfel de centru.

Să vă spună un senator cum le-a trebuit legiuitorilor 10 ani ca să „croşeteze” un act normativ în sprijinul copiilor cu părinţii plecaţi la muncă şi cum propunerile legislative privind bătrânii „se împotmolesc undeva”.

Dar în acelaşi timp, să vă uitaţi la doamna Ana pentru că ar vrea să vă spună cât de mult şi doreşte să se facă bine după operaţie. Fiul ei i-a luat bilet de avion spre Lisabona.

Cristina-Maria CUCU
Redactor realizator “1 TV”, Bacau”

Poliţist, adjectiv

M-am gândit mult dacă să scriu acest post sau nu. De două zile mă tot gândesc, adică de când am văzut filmul.
Mi-am spus că nu sunt eu persoana care să-şi permită să critice un film premiat la Cannes. Dar m-am hotărât că da, să scriu. Acesta e trailerul.

Secvenţa aceasta e singura care contează în film, un film de aproape 2 ore. Filmul se termină abrupt, imediat după această secvenţă. Genericul a intrat atât de brutal, încât dacă nu eram la cinematograf, aş fi crezut că a sărit dvd-ul.
De mult nu mi s-a mai întâmplat să mă uit la ceas în timpul unui film. Oameni buni, trecuse o oră din film şi nu se întâmplase absolut nimic. Cadre luuuuuuuugi, extrem de lungi, inexplicabil de lungi.
Acest film conţine o singură idee, dezvăluită exact în ultimul minut din film.
Ştiu că filmul ăsta a primit la Cannes Premiul Juriului. Dar tot cred că “Poliţist, adjectiv”, aşa cum arată el, n-ar fi trebuit să fie mai mult decât cel mult, un scurt metraj de 10 minute.
În rest, imagine şi sunet bune.

La puşcăria veche din Râmnicu Sărat

l-am găsit pe domnul Vlăsceanu. Un om simplu care abia a acceptat să se lase fotografiat. Poartă un tricou cu mesaj. Şi cu mândrie.

E singurul care mai are grijă de vechea puşcărie, aceea în care şi-au vărsat plămânii Ion Mihalache şi Corneliu Coposu (în celula 30) şi din care a plecat, pe ultimul drum, Corneliu Zelea Codreanu.

E un fel de a spune că are grijă. Tot ce poate face e să se asigure că nimeni nu intră în puşcărie fără autorizaţie.
Domnul Vlăsceanu lucrează de fapt ca tâmplar, face garduri într-un şopron lipit de puşcărie. O face însă şi pe paznicul şi uneori pe ghidul. Nu-l mai înspăimântă de mult puşcăria. Mai frică îi e de prăbuşirea ei. Are şi de ce. Zilnic aproape, se mai prăbuşeşte câte o bucată din tavan.
E om cu bun simţ, aşa că nu ne stă în coastă în timp ce noi filmăm. Ne roagă doar să nu fumăm înăutru “că e putred totul”.
La jumătatea filmărilor, într-o încăpere ce pare a fi fost camera de anchetă, descopăr o gaură neagră în zid. Îndreptăm luminile într-acolo şi descoperim că e de fapt un horn spart nu se ştie de cine. Mă uit şi văd semiîngropat, un ciocan atipic. Un ciocan cu mâner de lemn care avea în capăt o sferă din fier uriaşă, extrem de grea, cu un fel de bile în ea. Ca la rulmenţi. Arăta a unealtă de tortură, de sfărâmat degete care nu vor să toarne la Securitatea Statului.

Într-o ţară normală, aş fi chemat procuratura, un istoric, un cercetător. Dar mi-am adus aminte de ce-mi spuneau oamenii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului despre interesul autorităţilor în a condamna faptic şi nu doar în discursuri Comunismul. Că e zero.
Într-o ţară normală, ciocanul cu pricina era dus la analize sau măcar la muzeu. La acel muzeu pe care şi l-a dorit Corneliu Coposu, al holocaustului comunist. La muzeul ce ar fi trebuit să se nască pe locul fostei puşcării de la Râmnicu Sărat.
Numai că nu suntem într-o ţară normală, aşa că i-am dat sinistrul ciocan domnului Vlăsceanu. Domnul Vlăsceanu nu ştia nici el ce să facă cu el. La tâmplărie nu era bun, în mod cert. Domnul Vlăsceanu a luat totuşi ciocanul, l-a pus pe o poliţă şi a zis: “poate o să intereseze pe careva vreodată!”

Eu m-am întors în celule, la filmare.
Ajunşi înapoi la Bucureşti, m-au uitat pe imagini. Coincidenţă sau nu, fiecare cadru filmat după ce-am pipăit toţi din echipă acel ciocan arată altfel decât celelalte.

Foto: Anca Grădinaru şi Liviu Dochiţa

Festivalul George Enescu, promovat ieftin de CNN

Am aflat astăzi o chestie extrem de interesantă: ştiţi cât a costat publicitatea făcută Festivalului George Enescu pe CNN timp de patru luni? 100 de mii de dolari. Atât! Sunt bani daţi de la buget, dar de contract s-a ocupat o firmă privată.

Sunt sigură că vă miraţi, aşa cum m-am mirat şi eu. În timp ce ascultam detaliile de mai sus, gândul îmi şi fugea la scena de 75 de mii de euro, deci tot cam o sută de mii de dolari, daţi tot din buzunarele noastre, pentru şuşanelele de concerte ale MTS de 1 Mai.

Sunt sigură şi că v-a crescut inima de bucurie când aţi văzut clipul de promovare al festivalului pe CNN, exact în timpul ceremoniei de instalare a preşedintelui SUA, Barack Obama.
Până acum, spotul a fost vizionat de 10 milioane de europeni de câte 2,3 ori. În total, numai în Europa, spotul a avut 24 de milioane de privitori.
Şi cu riscul de a vorbi excesiv despre CNN pe acest blog, nu mă pot abţine să vă mai spun două lucruri. Unu: la ediţia din acest an a festivalului, care va începe pe 30 august la Bucureşti, va veni şi o echipă de la CNN. Va face reportaje şi interviuri, pe care evident le va difuza.

Şi doi: ştiţi campania CNN “Autumn of Change”, aceea despre căderea Comunismului în Europa Centrală şi de Est acum 20 de ani. Celebrul post de ştiri a inclus România în acest program maraton (ce va fi difuzat în luna Decembrie) dar aflu din surse apropiate echipei de filmare că autorităţile române nu s-au înghesuit să sprijine acest demers jurnalistic fabulos. Nu au răspuns la emailuri, nu s-au implicat să promoveze România, ca destinaţie turistică sau culturală, sau de afaceri, aşa cum a făcut Polonia, de exemplu. Incredibil cât de ineficienţi suntem!

Rectificare: de contract s-a ocupat firma Artexim, care e una de stat.