Blog de reporter

După îngroparea Operei de la București, eu vreau la Londra

Posted in povești personale by gradinaru on Aprilie 15, 2016

Nu, nu am făcut o obsesie pentru balet, însă recitind atât de mult despre asta în ultimele zile, am descoperit ce se dansează acum la Londra.
De miercuri și până mâine, la Baletul Național din Anglia, unde prim balerină este și Alina Cojocaru, se joacă un spectacol despre care presa de la Londra scrie entuziast.
She Said este o producție despre Frida Kahlo pe care eu una am descoperit-o abia acum vreo zece ani, când am ajuns în Juarez, în Mexic.

Frida_Kahlo_(self_portrait)
În rolul principal este Tamara Rojo.

Este aceeași Tamara Rojo care în decembrie 2015, a dansat la New York, la Gala de balet organizată pentru a aduce în prim plan Compania de Balet de la Opera Națională București.
Tamara Rojo a urcat atunci pe scena Lincoln Center pentru a-i ajuta pe balerinii veniți de la București, pentru a-i arăta întregii lumi, așa cum și-a dorit Johan Kobborg încă de când a venit la București. A dansat alături de alte stele ale baletului mondial: Ulyana Lopatkina, Daniil Shimkin, Friedemann Vogel (care a refuzat să mai danseze duminica trecută la ONB, în Manon, dezgustat de cum s-au comportat noii șefi ai ONB cu partenera sa de spectacol Alina Cojocaru și cu Johan Kobborg) și evident Alina Cojocaru.

E fost pentru prima dată când Compania de balet a României a apărut în Statele Unite, iar efectul a fost invitarea artiștilor coordonați de Johan Kobborg la Festivalul de balet din Israel, au anunțat organizatorii galei.

Despre această gală de la New York, Tiberiu Soare zice așa la news.ro: ,, Acea activitate nu a fost în beneficiul publicului românesc, aşa cum sunt ei (n.m. alerinii) plătiţi cu salariul, ci în beneficiul altui public şi trebuie să ştim ce s-a întâmplat acolo. Nu poţi să iei o companie de balet şi să te duci unde vrei cu ea”.
Și eu care speram ca  ,,She Said,, să ajungă și la București într-o bună zi!

Tagged with: , ,

A murit domnul profesor Vasas

Posted in povești personale by gradinaru on Martie 27, 2015

Ca fiecăruia dintre cei care i-am fost elevi și care au învățat de la domnul profesor că această meserie se face cu rigoare, responsabilitate și pasiune, simt că s-a rupt ceva în mine.
Da, îmi pare atât de rău că nu l-am mai văzut încă o dată în viață.
Domnul Vasas mi-a marcat viața, la fel cum au făcut-o alți doi profesori, Doina Jalea și John Greenberg, la fel cum au făcut-o primii mei șefi, Cristian Tudor Popescu, Lelia Munteanu sau Adrian Ursu.
Sunt oameni pe care îi respect atât de mult încât și acum mi-e rușine să îi sun, o fac numai dacă trebuie, știu că nu au timp de pierdut.
Excepție face doamna Jalea care, în plus, s-a purtat ca o mamă în facultate, m-a sfătuit cel mai bine când a trebuit să mă mut de la Sibiu la București, ca să rămân la Ziarul Adevărul, în 1999.
Voi trece peste cele mai multe amintiri de mijloc cu domnul Vasas, din perioada în care eram deja în București, terminasem facultatea și ne vedeam la bere, la Iancului, cu toții (cu Filip Standavid, George Solomon, Adi Novac și mulți alți foști elevi ajunși în ,,presa mare,,).
Voi povesti însă alte trei amintiri.
Prima întâlnire a avut loc într-o sală a Facultății de Jurnalism de la Sibiu. Ne-a întrebat de ce ne-am ales această facultate (erau vremurile în care se intra pe bază de examen, 6 probe scrise și una orală, eliminatorie).
Unii au răspuns ,,pentru bani,,, alții ,,pentru celebritate,,, și câțiva pentru că ,,ne place să aflăm adevărul și să-l arătăm oamenilor,,.
Domnul Vasas s-a uitat la noi, ne-a privit atent și ne-a spus că, în afară de ultimii, toți ceilalți ar face bine să renunțe deja la această facultate.
În presă am rămas, după facultate, mai puțin de 10 din cei aproximativ 50 de studenți din an.
A doua amintire e din 1999. Tocmai venisem la București, iar șefii mei mă trimiseseră să scriu un reportaj despre pregătirile pentru venirea Papei Ioan Paul al II- lea. Am scris, Lelia Munteanu l-a publicat, iar în dimineața apariției, domnul profesor mă sună.
,,-Ce faci? Ești la redacție?
-Da.
-Nu te-au dat încă afară?
-Nu, de ce?
-Vino la mine să-ți explic de ce!,,
Atunci, domnul Vasas era șef de secție la ,,Curentul,,, ziar care avea sediul tot în Casa Presei, la fel ca ,,Adevărul,,.
Mă duc la dumnealui. ,,Stai jos și citește-ți știrea, poate măcar acum îți dai seama ce prostie ai scris. Dacă încă nu s-a prins Lelia, roagă-te să rămână așa!,,
Încurcasem Biserica Catolică cu cea Ordodoxă, din câte imi aduc aminte.
De atunci, verific și informațiile banale și-mi recitesc textele de două ori înainte de a le publica.
Anul trecut, l-am invitat la nunta mea. A fost bucuros să audă că va fi o petrecere ca-n Bucovina. Îi plăcea tot ce ține de zona asta.
A fost ultima dată când unii dintre foștii săi elevi sau colegi, eu, Annamaria Damian, Alice Iacobescu, Ruxandra Stănescu, Ioana Răduca, Dan Gecui, ne-am reîntâlnit cu domnul Vasas. Și din păcate, așa va rămâne.
Domnule profesor, vă mulțumesc!

Întâlnirea cu Johan Kobborg

Posted in povești personale by gradinaru on Decembrie 8, 2014

S-a întâmplat printre picături, între interviuri la zi și evenimente de rutină.
Mi-am dat seama cu adevărat de cât de prețios este darul pe care acest om ni-l face ascultând și reascultând interviul pe care l-a acordat Europa FM pentru reportajul despre schimbările pe care le face de un an, la Opera Națională București, alături de Răzvan Dincă, directorul plin al Operei.
A renunțat la alte oportunități pentru că aici poate să creeze, să experimenteze, să facă din Opera Națională a României o instituție strălucitoare, cu ștaif, cunoscută în toată lumea. Iar pentru asta muncește de dimineața până seara, aproape zilnic, de un an.
Este un om de o modestie incredibilă. Când l-am întrebat dacă va dansa și el, alături de tinerii balerini, mi-a răspuns că nu o va face decât dacă va fi neaparat nevoie și numai pentru a crește vizibilitatea Companiei de Balet a ONB în străinătate. ,,Altfel, nu am dreptul să o fac!,,, mi-a spus.
Când l-am întrebat despre balerinii români plecați în toată lumea mi-a răspuns: ,,Pe mine asta mă omoară pur și simplu!,, și a adăugat că unul din scopurile sale în România este de a-i face pe tinerii balerini să nu mai plece în lume.
Mergeți la spectacolele Operei Naționale. Mergeți la ,,Traviata,,, la ,,Tango. Radio and Juliet,,, duceți copiii la spectacolele pentru ei (multe și bogate în decoruri, lumini și detalii spectaculoase). Pe lângă pasiune, artiști români și străini inspirați, entuziaști care trăiesc doar pentru artă și spectacole noi, veți găsi o clădire renovată (încă miroase a var), o sală la fel de frumoasă ca cea a Ateneului, cu podea, loje și scaune noi.
Dacă nu mă credeți, intrați pe siteul institutiei.
Ne-am obișnuit să vedem, să citim de rău despre România.
Oameni precum Johan Kobborg și Alina Cojocaru ne dovedesc că avem resurse de frumos incredibile, resurse pe care ei le scot acum la iveală, le șlefuiesc cu eleganță și ni le arată așa cum nu a mai făcut-o nimeni.
La București, Johan Kobborg a adus nume mari ale regiei, scenografiei și coregrafiei. Sute de tineri balerini din Australia, Japonia, Franța, Marea Britanie și nu numai, au venit la audiții, deși nu știau o iotă despre țara noastră. Simplul fapt că îi chema Johan Kobborg a fost suficient.
Au rămas aici și trăiesc visul carierei lor.
Întâlnirile cu Alina Cojocaru și Johan Kobborg m-au inspirat și m-au făcut să simt din nou bucuria acestei meserii. Și să simt nevoia să fac un pas înapoi, pentru a mă face auzită eu mai puțin și oameni ca ei mai mult.
Reportajul despre schimbările datorate lui Johan Kobborg îl puteți asculta aici, pe pagina Europa FM. E doar o reverență în fața sa.

Întâlnirea cu Alina Cojocaru

Posted in munca mea, povești personale by gradinaru on Noiembrie 28, 2014

Întotdeauna când întâlnesc oameni frumoși, excepționali, spun că meseria de reporter e cea mai frumoasă din lume. Iar la noi, dezavantajul că un reporter nu-și permite prea des să fie unul specializat se poate transforma în experiențe care te fac să-ți dorești să fii mai bun. Nu data viitoare, ci tot timpul.
Pentru mine, una din cele mai frumoase întâlniri din cei 16 ani de presă este cea cu balerina Alina Cojocaru. A fost un vis care mi s-a împlinit săptămâna trecută, când a venit la București și a acceptat să-mi acorde un interviu.
În 2007, nu am îndrăznit să-i cer așa ceva. Mi s-a părut atunci că o fotografie împreună e deja destul.
Atunci mi s-a părut un înger care, de pe scenă, te hipnotizează. Eram pentru prima dată la un spectacol de balet, intrasem clandestin în sala mare a Teatrului Național. Pur și simplu plutea, sfida gravitația.
La final, i-am cerșit o fotografie cu ea unui tip care îi făcea fotografii adevărate.
Tipul, nu am știut cum îl cheamă, mi-a lăsat un număr de telefon. Am sunat după câteva zile, a răspuns o tipă care m-a chemat undeva pe Berthelot. Mi-a făcut cadou un CD cu fotografii cu Alina Cojocaru pe scenă. A fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit.
Am promis că nu le voi publica nicăieri.
De atunci, am tot urmărit-o, iar când a dansat în Baiedera, la Operă, câțiva ani mai târziu, m-am așezat printre primii la coadă. Era prima dată când intram în acea clădire.
Primul interviu pe care l-am văzut cu Alina Cojocaru acordat în ultimii ani unei televiziuni din România a fost cel acordat Denisei Morariu. Am invidiat-o pe Denisa. Până duminica trecută.
Întâlnirea cu Alina Cojocaru a fost așa cum mi-am imaginat: eu, cu palmele ude de emoție, mai stângace ca niciodată, ea sinceră, caldă, modestă cum rar poți vedea.

cu Alina Cojocaru în 2007

cu Alina Cojocaru in 2014

Un om care din cei 33 de ani de viață, 27 i-a dăruit baletului: 9 ani la Kiev, apoi la Londra și apoi în toată lumea.
De 13 ani este prim balerină. 12 ani a strălucit la Baletul Regal din Londra, iar acum o face ca angajată a Baletului Național Englez.
Din acest an, este invitat permanet al Companiei de Balet a Operei Naționale București. Directorul Companiei, partenerul său de viață și de scenă, Johan Kobborg, nu o anunță în distribuții pentru că nu vrea ca lumea să vină la balet pentru Alina, ci pentru balerinii Companiei, veniți din toată lumea să danseze la noi.

Nu vă mai rețin, așa că vă invit ca în această duminică, să ascultați interviul cu Alina Cojocaru, la Europa FM, de la ora 11. A vorbit despre nevoia de a se reîntoarce acasă, despre casa ei care, momentan, este ,,acea valiză,, despre galele caritabile în care dansează pentru bolnavii în fază terminală din România dar și despre refacerea Baletului din Kiev.
Duminica următoare, pe 6 decembrie, evident tot la Europa FM, tot de la ora 11, urmează un reportaj despre transformările spectaculoase de la Opera Națională. Aflați de ce a devenit punct de interes pentru balerini și coregrafi celebri, cum arată o montare a Traviatei care a costat 200 de mii de euro și multe altele.

Un milion de euro pentru Rebeca și niciun vinovat

Posted in povești personale, România by gradinaru on Octombrie 9, 2014

Despăgubirea record de un milion de euro acordată unei bolnave de SIDA, infectată înainte de revoluție, vine după ce tânăra și familia sa s-au luptat aproape 10 ani cu statul român, un stat care i-a îmbolnăvit și umilit până la epuizare timp de 25 de ani, iar acum nu a găsit un vinovat, o persoana responsabilă, cu nume, prenume și funcție. Ci o institutie, adica un spital, iar cum spitalul nu are bani, va plati Guvernul din fondul de rezerva.
De fapt, stirea cu despagubirea e de anul trecut, când Curtea Suprema s-a pronuntat, acum doar Guvernul da banii.
Asadar povestea:
Din momentul în care părinții au aflat întâmplător de boala copiilor lor, în 1990, tânăra despăgubită acum dar și fratele ei, Daniel, care a fost si el diagnosticat cu SIDA, au trecut prim momente cumplite cauzate nu atât de boală, cât de atitudinea celor din jur: au fost alungați cu pietre de la grădiniță și nu au mai putut să-și continue studiile până aproape de majorat.

Pe Rebeca și Daniel, căci despre ei este vorba, i-am cunoscut acum 7 ani, când părinții lor au reușit să convingă pentru prima dată un complet de judecată să le dea dreptate. Adică să condamne spitalele în care copiii lor fuseseră internați după naștere și în care contractaseră virusul HIV.
Așadar, era anul 2007. Atunci, o instanță din Bacău a decis că Spitalul de Pediatrie din oraș trebuie să-i despăgubească pe cei doi tineri cu 70 de mii de euro. La acel moment, doar Rebeca era majoră, Daniel urma să împlinească 18 ani în câteva luni.
Era o premieră în Justiție și în sistemul sanitar, așa că m-am dus acasă la Rebeca și la Daniel să-i cunosc și să le aflu povestea.
Am găsit o familie unită, decisă să lupte până la ultimul strop de energie cu un stat care le distrusese viața. Doi părinți și doi copii, într-un sat izolat, într-o casă din chirpici, bolnavi, copiii de SIDA, părinții de inimă și multe altele, dar mulțumiți că în ciuda prognosticelor medicale, au rezistat cu toții atâția ani. Grija lor cea mai mare era că singura lor sursă de hrană, câteva găini, era prea puțin pentru a întrema doi oameni cu o imunitate la pământ.
Atunci, Rebeca și Daniel mi-au povestit prin ce au trecut încă de mici, când lumea din sat a aflat că sunt bolnavi de SIDA: i-au bătut cu pietre în drum spre grădiniță, i-au scuipat și i-au numit ,,sidoși,,. Părinții i-au retras, așa că au stat acasă, izolați și umiliți ani la rând.
De boala copiilor, părinții au aflat întâmplător, imediat după revoluție.
Pentru că cei mici nu mai scăpau de răceli, i-au dus la Spitalul de Pediatrie din Băcău. Cadrele medicale de aici le-au spus că Rebeca și Daniel au SIDA , iar asta o știau nu doar pentru că le făcuseră analize ci și din catastifele păstrate în arhiva spitalului.
Pe parcursul internărilor anterioare, nimeni nu le spusese adevărul. De această dată, ajunseseră la spital pentru că acasă, asistenta de la dispensarul din sat nu reușea nicicum să-i vindece pe micuți nici măcar de o simplă răceală.
Era vremea când încă se foloseau seringi din sticlă, sterilizate într-o cutie de inox, la flacăra aragazului.
În sat, asistenta îi vaccinase pe Rebeca și Daniel dar și pe alți copii, fără să știe că cei doi erau infectați.
Prima organizație care s-a luptat pentru Rebeca și Daniel a fost Centrul de Resurse Juridice care, după revoluție, le-a angajat părinților un avocat. Așa a apărut prima sentință favorabilă.
Însă calvarul nu s-a oprit aici. Spitalul a făcut recurs, iar în 2008 dosarul a ajuns la Curtea Supremă.
La București, la primul termen, i-am întâlnit a doua oară pe Rebeca și Daniel. Veniseră cu tatăl și erau extenuați cu toții. Pentru că nu aveau bani de rapid, veniseră cu personalul. Ca să ajungă la prima oră în fața instanței, merseseră toată noaptea. Atunci nu s-a întâmplat nimic, pentru că judecătorii au amânat cauza, stabilind termen de judecată abia peste câteva luni. Plângând, Daniel mi-a spus atunci că nu crede că va apuca următorul termen. Îi era rău, era livid și slab ca o scândură.
Anii au trecut, iar de atunci Rebeca m-a sunat în fiecare an de sărbători sau când i se întâmpla ceva important. Așa am aflat că până la urmă și ea și Daniel au reluat școala, de la nivelul clasei a patra. Anul trecut, m-a sunat să-mi spună că e fericită. Tocmai se căsătorise.
M-am bucurat.
Sentința finală în acest proces a venit anul trecut, de la Curtea Supremă, după aproape 10 ani de procese și observ că doar Rebeca e trecută la parte reclamantă despăgubită. Sper că Daniel e bine.
Curtea Supremă a respins apelurile Spitalului Judeţean de Urgenţă Bacău şi ale Spitalului de Pediatrie Bacău. Și a menținut decizia de despăgubire dată de Tribunalul Bacău. Problema cu această decizie este că nu știm cine a greșit și că nu plătesc vinovații.
P.S
Și în satul Rebecăi și al lui Daniel dar și în multe alte localități din țară mai sunt oameni infectați în spitale, înainte de 89. Nimeni nu știe câți s-au îmbolnăvit și câți mai trăiesc.
Am mai făcut reportaje și cu alți bolnavi, însă Rebeca, Daniel și Costache mi-au rămas în suflet.
Pe Costache l-am cunoscut în 1998, într-un spital din Mediaș. Eram corespondent de Sibiu la ,,Adevărul,, și m-am dus să fac un reportaj despre copiii înfectați cu HIV, mare parte înainte de 1990. La Mediaș, erau aduși toți cei din zona Sibiului, din orfelinate mai ales.
Când am intrat în salonul în care stătea și Costache, toți copiii dormeau. Mai puțin el. De la câțiva metri, Costache a sărit din patul lui, ca o maimuță, direct în brațele mele. Tocmai asistasem la discuția dintre directoarea spitalului și administratorul grădiniței la care mergea și Costache. Administratorul venise să se plângă că părinții amenință cu retragerea copiilor lor sănătoși dacă Costache mai e primit la grădiniță.
Costache avea retard și când se supăra, sărea pe educatoare și amenința că le mușcă de gât.
În pragul ușii salonului, în acea secundă, n-am știut ce să fac: să-l împing sau să-l prind să nu cadă.

Articolul scris acum 16 ani

L-am prins de fund cu ambele mâini, iar el m-a luat cu mâinile de gât. Și-a pus capul pe umărul meu, a început să-și sugă degetul mare și să se legene ușor.
Când l-am prins de fund, oasele lui aproape că m-au înțepat. Era ca un schelet. Avrea vreo 10 ani și nu mai mult 12-14 kilograme.
Costache a stat în brațe la mine vreo trei ore, până am plecat de acolo. N-a vrut să-mi dea drumul. Cu greu am înregistrat și cu greu l-au desprins asistentele. A cedat numai după ce i-am promis că ne întoarcem cu bomboane și tort peste o săptămână, de ziua lui.
Dupâ câteva zile, m-am dus să-i iau tort. Eram la Sibiu și urma să mă întorc cu Anna Maria Damian (atunci Bistriceanu) și Carmen Vulcan la Mediaș, să-l sărbătorim pe Costache.
Am sunat-o pe directoarea spitalului s-o întreb ce cadou ar fi mai potrivit.
Costache tocmai murise.

Impresii de la Viscri

Posted in povești personale, România by gradinaru on Septembrie 21, 2014

De ani buni tot încerc să ajung la Viscri, am reușit abia ieri. Am vrut să văd cum arată satul în care și-a cumpărat Prințul Charles o casă. Despre vizitele moștenitorului Coroanei Britanice am mai scris acum 2 ani aici.
Ce am remarcat este că satul a devenit cunoscut în toată lumea, erau turiști străini, mai ales din Germania, satul e la origine, unul de sași.
Prețurile sunt mari în comparație cu ce poți vedea, adică o biserică fortificată veche de aproape o mie de ani, îngrijită și conservată foarte bine. Un exemplu: 240 de lei o noapte cazare, o cină și un mic dejun.
Guvernul a investit acolo în utilități, atmosfera este una de poveste, totul e curat.
M-aș întoarce să ascult poveștile bătrânilor satului.
Iată câteva fotografii, făcute în fugă.

Summitul NATO, detalii neoficiale

Posted in povești personale by gradinaru on Septembrie 10, 2014

Am fost pentru a treia oară la un summit NATO. Ca de fiecare dată, ca jurnalist, vezi și auzi mult mai multe decât poți relata în două zile. De data aceasta, a fost o întrunire la care, potrivit unor surse oficiale, s-a negociat mult, forma finală a Declarației fiind agreată de toți cei 28 de Aliați după ce experții au întocmit alte 10 drafturi.
S-a negociat ziua, dar mai ales noaptea. Asta deși, în principiu, deciziile importante sunt deja luate la momentul începerii unui summit.
Așa s-a întâmplat și în cazul hotărârii NATO de a aproba un plan de contingență pentru România. Planul a fost discutat timp de un an și jumătate, începând cu februarie 2013.
Pentru România, summitul a fost un succes. Iar succesul se traduce astfel: Alianții au decis că Marea Neagră merită în sfârșit, toată atenția, așa cum cere România din 2004 (“Marea Neagră rămâne o componentă importantă a securităţii euro-atlantice. Acţiunile actuale ale Rusiei contravin principiilor pe care au fost edificate mecanismele de creştere a încrederii în Marea Neagră. Vom continua să sprijinim, după cum va fi cazul, eforturile în plan regional depuse de statele riverane Mării Negre vizând asigurarea securităţii şi stabilităţii.”), că în România poate funcționa un comandament NATO care să coordoneze exerciții și alte misiuni regionale. Totodată, aliații au recunoscut munca uriașă a experților români în securitate cibernetică.
Întroducerea ,,atacului cibernetic,, în conceptul de apărare colectivă se datorează inclusiv muncii șefului Diviziei pentru riscuri de securitate emergente, Sorin Ducaru.
De altfel, în echipa secretarului general al NATO se află alți doi români, care coordonează tot ceea ce ține de mesajele publice ale Alianței.
Și apropo de comunicare, am încercat să intru în sala în care cancelarul german Angela Merkel ținea o conferință de presă. “It,s only for german media,, , mi-a răspuns un tip care a stat de pază la ușă pe tot parcursul întâlnirii. Ce am observat a fost că distanța fizică dintre doamna Merkel și jurnaliști era atât de mică încât părea o șuetă.
În schimb, pereședintele Ucrainei, Petro Poroșenko, a vorbit chiar mai mult decât ar fi vrut Aliații. A spus, într-o conferință de presă deschisă tuturor, că unele state NATO au promis țării sale materiale militare letale și neletale. Ulterior, reprezentanții unor state membre au negat o asemenea posibilitate.
Întrebat despre asta, președintele Traian Băsescu a spus: “Astfel de discuții au fost bilaterale, iar dacă România s-ar fi angajat, nu v-aș fi spus, dar nu s-a angajat, stați liniștit.”
Iar secretarul general al NATO a spus că Alianța nu deține, ca organizație, armament și infrastructură.
În schimb, statele membre care dețin așa ceva pot decide individual, dacă sprijină sau nu Ucraina cu echipamente militare.
Comparând organizarea din Țara Galilor cu precedentele întruniri (Istanbul, în 2004 și București, în 2008) pot trage concluzia că România s-a prezentat exemplar acum șase ani.
Și nu vorbim aici de comunicare, ci de respectarea unor reguli elementare.
De exemplu, președintele României nu a avut echipă de poliție ca antemergător nici la sosirea la Newport, nici la plecare.
Surse neoficiale mi-au spus că delegația României a solicitat acest lucru organizatorilor, dar solicitarea nu a avut succes.

summit 2

Nu s-a supărat nimeni, dar mi s-a părut neplăcut ca la un asemenea nivel, organizatorii să nu găsească câțiva polițiști să însoțească delegația oficială. Delegație care a fost obligată să tragă pe stânga de cel puțin două ori din cauza mașinii puse la dispoziție de cei din Newport pentru unii membri ai echipei. Și asta cu atât mai mult cu cât alte delegații au beneficiat de tot protocolul necesar.

Summit 1

La summitul de la București, până și jurnaliștii străini au fost ajutați să ajungă în cel mai scurt timp posibil în locurile în care au avut nevoie.
Detalii precum faptul că nici măcar în zona centrului de presă de la acest summit nu puteai folosi euro sau dolari, când acolo erau peste o mie de jurnaliști din toată lumea, par mizilicuri.
Una peste alta, ceea ce contează e că România a contat și nu rămâne pe margine.

Despre readucerea optimismului în societate

Posted in povești personale, Uncategorized by gradinaru on Septembrie 19, 2013

Întotdeauna am crezut că evoluția unui popor depinde de starea sa de spirit. Iar starea poporului depinde în mare parte de mesajul celor care te conduc sau de alte mesaje publice puternice. Observ însă, că de la o vreme, românii, cel puțin cei din generația mea, au început să-și construiască singuri prezentul, nu se mai lasă influențați de politicieni. Ba mai mult, protestează original și în număr tot mai mare, umplu sălile de concerte până la refuz, cumpără bilete la festivaluri de artă cu mult înainte de debut şi sunt tot mai preocupaţi de educaţia copiilor lor. Recent, am auzit următoarea propoziție: ,,cine controlează mințile, controlează și mentalitatea,,. Iar românii par să realizeze asta tot mai bine.
Pe mine, următoarele fapte şi evenimente m-au făcut să cred că nu suntem totuşi pierduţi:
-Festivalul George Enescu a devenit un fenomen: în ultimele zile, o mulţime de persoane m-au întrebat dacă şi cum mai pot ajunge măcar la un concert din cadrul Festivalului. Bitelele s-au epuizat demult, iar lumea pare avidă de muzică clasică. În plus, presa a scris mai mult ca niciodată în ultimii 10 ani, despre acest eveniment excepţional. Asta i se datorează şi Oanei Marinescu, care a asigurat comunicarea la ediţia din acest an. ,,Dilema,, a adăugat în această perioadă la revistă şi câte un CD cu Radu Lupu şi Daniel Barenboim, zece concerte memorabile, iar revista Historia a dedicat un număr întreg vieţii lui George Enescu. Ambele reviste s-au vândut urgent.
-se organizează din ce în ce mai multe festivaluri de literatură şi muzică. Este un semn că încă se citeşte. Unde mai pui, că se discută în presă despre asta. De exemplu, eu am auzit astăzi de la Radio Guerrila despre FILIT. Este un festival care va debuta în câteva săptămâni la Iaşi, şi la care va veni şi Herta Muller.
-apar tot mai multe site-uri ale unor jurnalişti de investigaţii, independente;
-foşti colegi care au lăsat presa mainsteream şi-au găsit de lucru fiind angajaţi de autorii unor proiecte originale şi bine plătite;
-ziariști tineri publică articole sau campanii care devin subiecte de dezbatere publică peste tot. Exemple: dezvăluirile recente de pe Gandul.info privind torționarii României. E un semn că generația nouă nu e chiar așa de superficială pe cât a fost etichetată.
-reviste precum Decât o revistă se vând din ce în ce mai bine. DOR este o pepinieră dar și un laborator prin care ar trebui să treacă toți cei care vor să se facă reporteri.
Și ar mai fi exemple.
P.S Cu ocazia acestui post, vă anunţ că din această săptămână, nu mai lucrez la Antena 1. De luni, sunt editor la Digi 24. Așa că vă invit să urmăriți știrile, dezbaterile și reportajele semnate printre alții, și de mine. Zilele acestea vă recomand cu drag, campania despre alegerile de duminică, din Germania, reportajul despre Delta Dunării, de duminică, de la ,,Din Interior,, dar și reportajele și interviurile în exclusivitate, cu cei mai importanți artiști prezenți la Festivalul George Enescu.

Întâlnirea cu Roger Waters

Posted in povești personale by gradinaru on August 29, 2013

A fost o surpriză mare și nu am niciun merit.

Mă copleșise spectacolul uriaș,  dar așteptam și surpriza din pauză. A venit la întâlnirea cu militarii români răniți în teatre cu un zâmbet reținut, dar empatic. Le-a strâns mâna și i-a dat fiecăruia câte un autograf, preț de câteva minute.  A risipit emoția  din prima secundă, venind el spre fiecare. Nu le-a spus nimic în afara faptului că speră să le fi plăcut spectacolul.

La un moment dat, cineva i-a mulțumit pentru ,,The Wall,, ,  pentru tot ceea ce a ales să transmită. ,,Fac și eu ce pot,,,  a răspuns.

A mai spus-o.

,,In my view it is too early in our story to leap to such a conclusion, we are after all a very young species.  I believe we have at least a chance to aspire to something better than the dog eat dog ritual slaughter that is our current response to our institutionalized fear of  I feel it is my responsibility as an artist to express my, albeit guarded, optimism, and encourage others to do the same. To quote the great man, ” You may say that I’m a dreamer, but I’m not the only one.”
Roger Waters_credite Titus Tihauan (27 2)

Foto: Titus Tihauan

Tagged with: ,

Călători legendari din social media

Posted in povești personale, Uncategorized by gradinaru on Iulie 29, 2013

Cea mai aventuroasă călătorie este una despre care nu pot vorbi prea mult. A fost una de serviciu, în care cei doi colegi care urmau să mă însoțească și evident să mă ajute, m-au anunțat cu doar câteva ore înainte de plecare că nu au ce le trebuie pentru deplasarea în afara țării. (more…)

%d blogeri au apreciat asta: