In memoriam Michael Jackson

Se spune că oamenii se nasc şi mor egali. Aşa e. O dovedeşte încă o dată acest apel către 911. Diferenţa între oameni o face ceea ce lasă în urma lor. Unii lasă “după” batalioane de morţi, alţii secole de pace, alţii nimic.
Lucrurile de preţ care rămân şi “după” sunt de obicei, moşteniri ale unor oameni care n-au trăit decât pentru a crea aşa ceva.

Ai spune că tocmai de aia i-a creat Dumnezeu. Ca să-şi dedice toată viata acelui “preţ”.
Acel “preţ” i-a transformat în final, în oameni singuri. Hrana lor a fost acel “preţ”. Acel “preţ” a devenit hrana altora. Când au rămas complet singuri înseamnă că nu mai au pentru ce sau cine trăi, înseamnă că şi-au încheiat misiunea. Pleacă. Pleacă după aceeaşi lege, pleacă la fel ca toţi ceilalţi.

Rândurile de mai sus sunt răspunsuri la întrebări ce m-au măcinat o vreme, mai dedemult. De ce toate geniile sunt oameni singuri? De ce echivalentul oricărui lucru mare trebuie să fie singurătatea completă?
Pentru că odată ce ţi-ai împărţit viaţa, acel lucru mare pe care l-ai creat sau pentru care ai fost creat se micşorează.

ADEVĂRAT

scrie Lelia Munteanu despre meseria de ziarist. Genial, spune reporterul din mine. Dacă nu aveţi răbdare, nu mai citiţi acest post, daţi direct click pe textul său.
Lelia Munteanu a fost primul meu şef. Era 1998, ea şefă la „Adevărul”, la „Corespondenţi” şi „Societate” eu corespondent de Sibiu şi apoi, la Bucureşti, reporter pe „Sindicate”, „micuţa”. De când am plecat de la „Adevărul”, acum 8 ani, ne-am mai întâlnit de 2 ori, întâmplător. Cât mi-a fost şefă, trei ani, am primit zeci de lecţii dure dar bune şi am adunat amintiri cât pentru o viaţă. Şi am plâns de multe ori, de ciudă, de nervi, de neputinţă. Nu mai contează de ce. Ce a contat tot timpul şi încă mai contează e că mi-a dat prima lecţie dură de viaţă şi meserie: că poţi şi să nu renunţi. În cazul de faţă inclusiv la meseria de jurnalist.
În timp, am conştientizat cât e de important să-ţi faci meseria corect şi dacă ai numa 2 eugenii în burtă, şi cu sandalele rupte şi cu materiale ciuntite sau pierdute. S-a întâmplat şi atunci, la început, se mai întâmplă şi acum. La urma urmei, tu decizi dacă pleci sau nu „la timp”.
Chiar şi acum 10 ani, în clipele în care îmi scriam acasă demisiile nedepuse, mă întrebam de ce Lelia nu scrie mai des editoriale. Atunci era şefă, probabil nu avea destul timp. Acum nu mai e şefă şi scrie mai des. Eu îi sorb rândurile. Şi nu, nu spun asta pentru că mi-aş căuta de lucru ci pentru că scrie ca la carte.

Romania-Land of Choice

Mie îmi place, e cel mai haios promo românesc de gen pe care l-am văzut până acum.

Nu se mai termină

războiul „deconcentratelor”. De oricine încerci să dai, Direcţie de Sănătate Publică, Agenţie pentru Protecţie a Mediului, niciuna nu are şef cert. Cu DSP-ul aţi văzut ce s-a întâmplat. Zilele acestea am încercat să fac un interviu cu şeful Agenţiei pentru Protecţia Mediului Bucureşti. Întreb de el, mi se răspunde că aşa ceva nu mai există, sau încă nu există. „Ştiţi, s-a organizat un concurs, n-a ieşit cine trebuie, se reface concursul….ştiţi cum e cu funcţiile astea”. Am găsit o soluţie până la urmă. Dar lucrurile stau aşa: unde s-a reuşit plantarea noilor şefi, aceştia nu vorbesc, ori că-s prea ocupaţi cu preluarea funcţiei, ori că realizează că habar n-ar avea să răspundă unor întrebări ce ţin de noul domeniu şi evită din start. Sunt trimişi la interviu subalternii care săracii, nu prea ştiu ce şi cum, cât şi cum să spună.
La APM Bucureşti am dat de o situaţie dramatică: nu mai sunt bani pentru monitorizări şi riscăm activarea procedurii de infringement din partea Comisiei Europene pentru că nu mai livrăm la Bruxelles monitorizările calitătăţii aerului.
Interesează pe cineva?
Detalii în următorul meu material „Reporter Special”. Tot atunci aflaţi şi cum se face de Bucureştiul este singura aglomerare urbană din Europa fără staţie de epurare a apelor menajere. E şocant să vezi cum tone de fecale şi alte mizerii ajung direct în Dâmboviţa şi apoi în Dunăre. Capitala României este cel mai mare poluant al Dunării.
Ideea materialului a venit tot de la un telespectator care, după ce văzut „Apa potabilă, secret de stat”, mi-a zis: „eu vreau să ştiu şi cum e aerul pe care-l respirăm”.

Jurnalişti în Irak

Mai am câteva fotografii din Irak pe care vreau să vi le arăt.

Adelin Petrisor si Dan Gecui in Irak

Adelin Petrisor, Dan Gecui, Liviu Dochiţa şi eu

Foto: Adelin Petrişor, Szolt Vago şi Anca Grădinaru

Mai am câteva fotografii din Irak pe care vreau să vi le arăt.

Irak, finish pentru România

Deocamdată. După cum arată lucrurile acum, nu pare a mai fi nevoie de vreo intervenţie prea curând. Controlul SUA pare total. Preşedintele nostru spune că a meritat. 350 de milioane de lei cheltuiţi de la buget, profesionalizarea Armatei, întărirea prieteniei cu Statele Unite. Ştie el ce spune, cu siguranţă. Noi poate vom afla de la Arhivele Naţionale mai târziu. Dar şi doi oameni morţi, 14 răniţi, unul dintre militari paralizat pe viaţă. E vorba de Daniel Porumb. Casa lui e doi ani o cameră de terapie intensivă. Pe el l-a răpus inconştieţa unor comandanţi şi sărăcia ţarii. Povestea lui a fost prima de la Reporter Special, în mai 2008.

I-am întrebat pe câţiva militari cu ce s-au ales. Unii au satisfacţia că în sfârşit, au aflat cum e să faci teren pe viu. I-am înţeles. Un reporter care stă la birou, devine un atrofiat. Alţii au pus un bănuţ de-o parte. Alţii au satisfacţia că au construit un puţ pentru nişte irakieni care işi vor aduce aminte toată viaţa că românii au fost cei care le-au adus în sfârşit apa la colibă. Alţii au construit şcoli pentru nişte copii care n-au văzut ciocolata decât odată cu românii. Ştiţi cum e: totul e politic, până la tine. Faci parte din joc, dar nu renunţi totuşi la integritatea personală. Apoi, unii au murit, alţii au ucis.

Joi a fost ceremonia de retragere a trupelor româneşti din Irak. La Tallil, locul în care au dormit, au plâns, au îndurat şi au supravieţuit timp de 6 ani, aproape 7 mii de români. Pentru mine a fost primul drum în Irak.
Norocul meu a fost că Liviu Dochiţa, operatorul de la Reporter Special cu care am fost acolo, e super profi şi m-a lăsat să-mi fac de cap minute bune. Aşa că am reuşit să fac fotografii câte am vrut.

Mai jos câteva:

Foto: Liviu Dochiţa şi Anca Grădinaru

Apa potabila, secret de stat 3

Sâmbătă, la REPORTER SPECIAL, pe Antena 3, de la ora 22.05