Blog de reporter

Cronică de la prima ediţie e Festivalului George Enescu (partea a V-a, ultima)

Posted in Festivalui George Enescu, Uncategorized by gradinaru on Noiembrie 10, 2013

Continuăm să publicăm din însemnările Doamnei Elis. Petreanu (pe atunci jurnalist la România Liberă) despre prima ediţie a Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu. Astăzi, din nou, despre Li Min Cean (partea a doua).
Aş vrea să vă mai spun că aceste ultime 2 cronici semnate de doamna Petreanu nu-l au ca personaj pe Li Min Cean întâmplător.
Odată, pentru că am vrut să găsesc un corespondent în timp, pentru pianista chineză Yuja Wang, invitată la această ediţie a festivalului. Pe mine, ea m-a impresionat mai ales prin atitudine, extrem de detaşată de tot ce o înconjoară. „Wall Street Journal” a numit-o pe Yuja Wang „fast and serious”.
Apoi, pentru că am vrut să fac o comparaţie între vremuri. În timp ce Yuja Wang a avut şansa să se nască după ce China a început să se deschidă lumii, iar la 15 ani (acum are 26), a plecat să studieze în Statele Unite, Li Min Cean a prins alte vremuri. După ce s-a întors acasă de la Bucureşti, deci după 1958, a mai câştigat câteva competiţii importante din Europa. Apoi, întors acasă, a căzut victimă în Revoluţia culturală, din anii 60 – 70. Mulţi critici spun că a fost trimis la munci agricole şi torturat. Nu şi-a mai putut folosi degetele niciodată pentru a cânta la pian.

Enesxu 58
Foto: Agerpres
Mai multe fotografii găsiţi http://www.agerpres.ro/media/index.php/george-enescu/item/217717-Festivalul-si-Concursul-International-George-Enescu-cronologia-editiilor.html
Li Min Cean a revenit la Bucureşti în anii 90, ca membru în juriul Festivalului George Enescu.
Vă las să savuraţi următoarele articole despre Li Min Cean. Primul în Suplimentul de cultură , unde am găsit acest articol, căutând informaţii despre evoluţia pianistului chinez.

Al doilea, despre cum era “Micul Li”, revelaţia Festivalului George Enescu

Cum era Li Min Cean la pian?
O siluetă fină, fragilă, aplecată mult asupra claviaturii, cu spatele arcuit, ca o seceră, aproape, detaşat de tot ceeace era în afara lui, contopit parcă, cu sunetele ce izvorau de sub clape la ştiutele, la finele – sau aprigele – lui atingeri! O fotografie, publicată în România Liberă din 11 Septembrie 1958 (când ”Micul Li” intrase în etapa a II-a a Concursului) stă mărtuire peste timp. La fel şi desenul, extrem de inspirat, al cunoscutului artist Neagu Rădulescu, publicat în săptămânalul de cultură Tribuna din Cluj, în 20 Septembrie 1958.
Cum cânta Li Min Cean? Şi cum a convins juriul că el este cel mai bun?
“L-am urmărit pe Li Min Cean la toate probele Concursului” , scria Alfred Hoffman, cronicarul României Libere, în cronica sa publicată în 5 Octombrie 1958. “El e înzestrat cu o neobişnuită putere de concentrare, de cufundare în universul muzicii pe care o interpretează, trăind fiecare notă, fiecare modulaţie, fiecare nuanţă de culoare, cu o autenticitate pe care o comunică auditoriului în chipul cel mai direct şi, totuşi, păstrându-se în cadrul unei decenţe pline de nobleţe”. Referindu-se la interpretarea lui Li Min Cean a Preludiului în do diez minor de Bach (piesă obligatorie în concurs) cronicarul notează: “De la început simţi că la pian se află o personalitate”. Alfred Hoffman apreciază că interpretată şi de alţi participanţi la Concurs această partitură nu a sunat atât de elocvent “ca sub degetele pianistului chinez” . Li Min Cean “are un rafinament al tuşeului pe care l-ar invidia mulţi pianişti maturi”. Cronicarul muzical al României Libere arată că în magistrala interpretare dată la concurs Sonatei de Liszt, “Li Min Cean a fost pe rând înger şi demon, mângâind clapele în pasagiile lirice, pentru a ne purta apoi spre culmile dramatice, “faustiene”, ale capodoperei romantice”. Astfel, Li Min Cean s-a impus, de la început ca o excepţie. Ilie Bâlea, cronicarul muzical al revistei Tribuna din Cluj, acreditat la Festivalul şi Concursul Internaţional George Enescu, aprecia ca Li Min Cean “a impresionat prin adâncimea şi maturitatea de gândire în interpretarea Sonatei opus 110 de Beethoven şi în Preludiu şi Fuga în do diez minor de Bach”. În ambianta Festivalului – notează el – se vorbeşte despre Li Min Cean ca despre “pianistul poet” sau “pianistul filozof”, subliniindu-se prin aceasta marea concentrare şi sensul bogat al interpretării sale”. Alfred Hoffman consideră că “adevarata revelatie” a concursului, a fost tălmăcirea pe care Li Min Cean a dat-o Suitei Opus 10 de George Enescu (piesă obligatorie în concurs) . “In TOCCATA si BOUREE el pune în valoare toate acele nuanţe pitoreşti de mişcare şi culoare sonoră care dau relief plastic muzicii” In “miscările lente Li Min Cean este unic; fiorul pe care-l comunică – oricât de tainice ar fi sonorităţile ivite la viaţă de degetele lui – te cuprinde intr-o vrajă ce n-ai vrea să se termine niciodată; e un pianist pe care ai impresia că l-ai putea auzi ore întregi cântând în “piano” pentrucă posibilităţile lui de dozare a sentimentului sunt infinite”. Ilie Bâlea, notează: “Li Min Cean s-a dovedit a fi un artist puţin obişnuit: un “poet” sau “filozof al pianului” cum l-a denumit publicul”. “De o muzicalitate ascuţiţă, concentrat la extrem, sensibil si totodată stăpân pe expresia sentimentului – Li Min Cean a fost dealungul celor trei etape ale concursului (…) preferatul publicului”.
În final – juriul l-a clasat în fruntea grupului de laureaţi, tânărul pianist chinez fiind onorat cu premiul I. În urma sa veneau reprezentanti ai unor redutabile şcoli si tradiţii pianistice: Mihail Voskresenski (URSS) şi Michelle Boegner (Franţa) – ambii laureaţi cu premiul II – şi Dmitri Paperno (URSS) laureat cu premiul III. Juriul a acordat Menţiuni unor concurenţi care s-au înscris, ulterior, în galeria interpreţilor de prestigiu ai artei interpretative pianistice: Alexandrina Zorleanu (România) Vladimir Topinka (Cehoslovacia) şi Jozef Stompel (Polonia).
Li Min Cean avusese la Concursul de la Bucureşti parteneri de înaltă clasă. Dar el se deosebise de toţi şi fusese revelaţia Festivalului George Enescu. “E o fericire – scria cronicarul României Libere – că premiul ce poartă numele marelui nostru muzician a putut fi acordat unui tânăr interpret ce se identifică atât de deplin cu muzica sa”.
In după amiaza zilei de 15 Septembrie (după comunicarea rezultatelor Concursului) în sala Dalles avea loc Recitalul extraordinar al laureaţilor. Mica sală Dalles era plină până la refuz. Eliberat de rigorile Concursului, publicul avea acum voie să-şi manifeste bucuria, să aplaude după pofta inimii. Iar cel care a primit cele mai multe apalauze a fost Li Min Cean. “Micul Li” a cucerit din nou, fiind chemat la rampă de nenumărate ori. Acolo, în sala Dalles, şi pe culoarele ei aveau loc momente emoţionante. La fiecare revenire din scenă – notează cronicarul Tribunei – Li Min Cean era înconjurat de colegii săi concurenţi (…) care recunoşteau în el “pe cel dintâi”. Iar Alfred Hoffman notează: “tânărul şi deosebit de înzestratul pianist Li Min Cean, revelaţia Concursului internaţional George Enescu, a cucerit aplauzele entuziaste ale spectatorilor prin interpretarea valoroasă dată Sonatei în si minor de Liszt şi Temei cu variaţiuni de compozitorul chinez Liu Ţuan”.
A doua zi, în 16 septembrie, avea loc la Ateneul Romăn închiderea festivă a Concursului. Preşedinţii celor trei jurii , George Georgescu, la secţia vioară, Constantin Silvestri la secţia pian si Ion Dumitrescu la Secţiunea pentru Sonata pentru vioară şi pian de George Enescu, înmânau laureaţilor premiile şi menţiunile. Apoi, a avut loc concertul laureaţilor. Li Min Cean, “Micul Li” avea să uimească, din nou, lumea muzicală, publicul bucureştean. Pe podiumul de concert al Ateneului Român, in faţa publicului bucureştean, Li Min Cean cucerea prin arta sa dar şi prin modestia şi simplitatea sa. Iată ce scria cronicarul României Libere: “Li Min Cean nu şi-a pierdut nimic din cuceritoarea lui modestie şi simplitate în atitudine; a devenit parcă şi mai serios, conştient de răspunderea pe care o poartă acum pe umerii lui” . În Concertul laureaţilor “Micul Li” a interpretat Rapsodia pe o temă de Paganini de Rahmaninov. Măiestria, farmecul, resursele sale uriaşe de sensibilitate şi profunzime, “supuse – cum nota cronicarul – unei concepţii de surprinzătoare maturitate”, au uimit şi biruit publicul aflat în sala Ateneului Român .
Pentru Li Min Cean, Concursul de la Bucureşti fusese un nou prilej de afirmare a valorii sale artistice, a resurselor sale uriaşe de sensibilitate şi profunzime, a concepţiei sale interpretative, de uimitoare maturitate, în fond, a geniului său muzical. “E o bucurie – nota cronicarul României Libere – când concursurile de acest fel contribuie la descoperirea – cu un minut mai devreme – a unor viitori mari artişti”. Li Min Cean demonstrase că putea fi un mare artist al pianului. Avea 22 de ani! Era atât de tânar – şi atât de matur! Primind premiul I la Concursul George Enescu el mai făcuse un pas pe drumul dulce-amar al gloriei artistice!

Elis. Petreanu
15.09.2013

Anunțuri

Cronică de la prima ediţie a Festivalului George Enescu (partea a IV-a)

Posted in Festivalui George Enescu by gradinaru on Noiembrie 10, 2013

Publicăm, în continuare, din însemnările Doamnei Elis. Petreanu (pe atunci jurnalist la România Liberă) despre prima ediţie a Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu. Astăzi – despre pianistul chinez, Li Min Cean (partea întâia)

”Micul Li” – revelaţia Festivalului! (1)

Li Min Cean – sau ”Micul Li” – cum i se spunea pe culoarele sălii Dalles, a fost, într-adevăr, revelaţia Concursului şi Festivalului George Enescu la prima sa ediţie, din Septembrie 1958. El a stârnit aprecierea unanimă a juriului, admiraţia sinceră a concurenţilor, aprecierea unor mari artişti precum Yehudi Menuhin şi David Oistrach, şi, desigur, uimirea şi bucuria publicului bucureştean.
Dar cine era Li Min Cean?
În 1958, când a venit la Bucureşti, avea 22 de ani şi era câştigătorul premiului III la Concursul pentru pian ”Smetana” ce avusese loc la Praga, în 1957. Era un tânăr delicat, fragil chiar. Părea pierdut în costumul croit după moda europeană care nu se mula deloc pe silueta lui. Mânecile – păreau prea lungi pentru mâinile lui cu degete delicate, sacoul larg, prea larg, iar cămaşa albă, chiar foarte albă, prea largă la guler. Avea părul negru, des, cu firul sănătos (ca toţi semenii săi asiatici) şi ochii negri, negri, de parcă la naştere, cineva, picurase (cu pipeta) în găvanele ochilor lui oblici, cel mai negru şi mai vâscos ţiţei de pe faţa pământului. Gura – frumos arcuită, cu buzele fine – ascundea o dantură frumoasă, puternică şi albă (aşa cum aveau toţi semenii săi) şi-i dădea un aer candid, adolescentin. Era un ”firicel” de băiat. Pe culoarele sălii Dalles – unde se desfăşurau probele Concursului – era tăcut şi rezervat. Nu dădea declaraţii, interviuri, deşi – venit din China, din îndepărtata Chină – stârnea interesul şi trecea drept o prezenţă neobişnuită, chiar exotică! La Concursul pentru pian veniseră peste 50 de tineri din toate colţurile lumii. Doar el – din îndepărtata Chină! Să nu uităm – eram în 1958 – şi tinerii muzicieni asiatici pătrundeau – cu timiditate – în lumea competiţiilor mondiale. E drept, că tânărul Li, după primele studii muzicale la Shanghai, cu profesorul chinez Yu Pen Min, se bucurase de îndrumarea unor profesori europeni: Alfred Wittenberg şi Tatiana Petrovna Kravcenko, la Conservatorul de Muzică din Petersburg, şi, mai apoi, acasă, la Shanghai, unde studiase cu Natalia Hornowska, o pianistă poloneză – şi ea europeană!
Aceştia, desigur, îl pregătiseră şi-l încurajaseră să spargă tiparele impuse de tradiţia milenară a culturii chineze şi să se arunce în vâltoarea competiţiilor internaţionale, atât de deosebite şi atât de solicitante în comparatie cu cele din ţara sa. Tânărul Li Min Cean – ”Micul Li”, cum era alintat pe culoarele sălii Dalles de către ceilalţi concurenţi – gustase din paharul dulce-amar al înfruntării cu lumea europeană, al întâlnirilor şi confruntărilor cu tineri atât de diferiţi de el. Dar, în bătălia cu lumea europeană, câştigase din primul foc. Concursul de pian ”Smetana” de la Praga din 1957, fusese prima sa ieşire în lumea europeană, prima sa confruntare cu tensiunea şi atmosfera concursurilor internaţionale. Şi acolo, la Praga, luase premiul III stârnind interesul şi admiraţia unanimă. Iar acum, venise la Bucureşti hotărât să câstige. Curajul şi siguranţa lui se bazau pe repertoriul lui care era – cum apreciau cronicarii de la Bucureşti – surprinzător de vast pentru un pianist atât de tânăr. Mai multe Sonate de Beethoven şi cele trei Concerte pentru pian ale titanului de la Bonn, Concertul pentru pian de Schumann, Variaţiunile simfonice de Cesar Frank, Rapsodia pe o temă de Paganini de Rachmaninov, şi, desigur, şi compoziţii ale compatrioţilor săi, precum Tema cu variaţiuni de Liu Ţuan pe care avea s-o prezinte şi la Bucureşti, etc . Cronicarii muzicali de la Bucureşti aflaseră că Li Min Cean parcursese aproape ”tot Clavecinul bine temperat” de Bach – ceeace, la vârsta sa, era extrem de semnificativ pentru viitorul său artistic. Curajul şi siguranţa lui se bazau pe resursele sale uimitoare, pe muzicalitatea sa ascuţită, pe forţa sa interpretativă – în fond, pe geniul său muzical!
Sala Dalles era o sală propice pentru un concurs unde participau tineri. Era mică, prietenoasă, cu podiumul mic – unde aveau loc, deobicei, concerte de cameră sau recitaluri de lied. Balconul, unde se afla juriul, era plasat in faţa podiumului de concert, pe latura opusă, astfel încât concurenţii nici nu-i vedeau pe ”judecătorii” lor, având sentimentul că acolo, în faţa claviaturii, nu cântau decât pentru ei! Atmosfera era de o sobrietate maximă. Regulamentul interzicea aplauzele iar accesul în sală era limitat – concurenţi, jurnalişti acreditaţi la Festival, şi – cu unele excepţii – profesori, prieteni ori rude, îndeosebi ale concurenţilor români. Piesele obligatorii, ( Preludiu şi fuga în do diez minor de Johann Sebastian Bach, Sonata Waldstein de Beethoven, Sonata in si minor de Liszt, Toccata de George Enescu etc.,) au fost piese de încercare pentru fiecare concurent. Li Min Cean intrase în concurs (la fel ca ceilalţi) prin tragere la sorţi şi trecuse prin toate cele două etape calm, sigur pe el, concentrat la extrem, trezind admiraţia, spaima şi invidia concurenţilor si – evident – interesul şi (în final) aprecierea juriului. Şi ce juriu! Mari artişti ai lumii muzicale europene. Constantin Silvestri (preşedinte) Jean Absil, Monique Haas, Sigismund Toduţă, Halina Czerny Stefanska, Florica Musicescu, Iosif Parenicek. Li Min Cean a parcurs cu brio piesele obligatorii din primele două etape ale Concursului astfel că, in etapa finală, din 52 de concurenţi, rămăseseră doar 8! Iar Li Min Cean era printre ei! Cu siguranţă, avea să obţină un loc mai bun decât la Praga. Trecuse de primele două etape. Urma ultima etapă – a III-a, iar concurenţii rămaşi în cursă erau redutabili! “Micul Li” îşi privea mâinile, de fapt degetele, cu atenţie, cu dragoste, cu speranţă! Acolo, în acele degete fine, pe cât de delicate, pe atât de energice (atunci când partitura o cerea) se afla şansa lui de a se clasa în funtea celor cu care pornise în acest Concurs. Acolo, în acele degete fine, în mâinile lui, mici, delicate, se afla viitorul său artistic.
Elis. Petreanu

14.09.2013

Festivalul George Enescu, un cadou excepțional pentru copii

Posted in Festivalui George Enescu, poveşti pentru mame, Uncategorized by gradinaru on Septembrie 25, 2013

Ultimul concert la care am fost (Evgeny Kissin) m-a bucurat enorm și m-a inspirat să scriu acest articol. (O cronică de specialist aici, o alta, de nespecialist aici, la Cristina Bazavan).
La finalul concertului, în holul Ateneului Român, câteva zeci de oameni s-au așezat la coadă, pentru autografe de la Evgeny Kissin.
Printre ei, foarte mulți copii. De fapt, copii mai mari, elevi ai Liceului de Muzică George Enescu. Au venit să-și asculte pe viu, modelul.
Și i-au cerut marelui pianist să le dăruiască neprețuita amintire pe carnetul de note.


Până să ajungă la idol, ochii le străluceau de emoție. Se bâțâiau de pe un picior pe altul și se uitau lung spre scări, în așteptarea lui. Se și grăbeau. Mai erau câteva minute și la Sala Mare începea un alt concert la care vroiau să ajungă.
Cu unii dintre ei am vorbit. Faptul că Festivalul George Enescu le aduce idolii la București, iar organizatorii le permit să asiste la concerte memorabile, gratis, este pentru ei un vis. Și nu e o exagerare. De fiecare data când vor lua o notă, mica sau mare, își vor reaminti de momentul în care un geniu al Muzicii le-a dat mâna și i-a încurajat. Unii erau cu profesorii. Mai mult ca sigur, concertul va fi analizat la clasă.
Cei mari au cerut autografe pe Cd-uri. Poate că puștii n-au avut 50 sau 100 de lei să cumpere înregistrările cu Kissin.
Mulți dintre copiii care învață în liceele de artă din România provin din familii cu venituri modeste, care nu-și permit să achiziționeze bilete sau abonamente de sute de euro în avans. Și nici să-I ducă la concerte în străinătate, doar ca să asculte o interpretare anume.
Gândiți-vă, cei care v-ați ales meseria din pasiune, din copilărie, ce ar fi însemnat pentru voi ca atunci când doar visați să deveniți scriitor sau doctoriță de copii , să fi dat mâna și să fi primit un autograf de la Eminescu, sau Alexandru Pesamosca !
Eu mi-am ales meseria din liceu. În primul an de facultate, m-am prezentat la un concurs, la București, la Casa Presei Libere. Ziarul Adevărul, condus pe atunci de Dumitru Tinu și Cristian Tudor Popescu, organiza un concurs pentru reporteri. Erau 10 locuri disponibile și vreo 400 de candidați.
Deși și-a dat seama că exagerez la capitolul experiența profesională acumulată, atunci , Cristian Tudor Popescu a decis să mă angajeze, iar după, să mă susțină permanent . Prima știre mi-a fost publicată pe prima pagină, într-o ediție care întâmplăptor, era aniversară (ediția cu numărul 2.500). M-a motivat enorm .
Acum, la Festivalul George Enescu, organizatorii au invitat să interpreteze în cadrul programului ,,Piața Festivalului,, o mulțime de artiști tineri, de la cei din Orchestra Colegiului Național de Muzică ,,George Enescu,, până la nume deja cunoscute, tot tineri. E o șansă incredibilă de lansare, de a fi remarcați de public și impresari, de a fi promovați.
Poate pentru unii, e prima mare realizare pe care și-o vor trece în Cv. Și nu uitați! Festivalul George Enescu este cunoscut în lume.
Apoi, tot în cadrul programului ,,Piața Festivalului,, au loc și evenimentele marca ,,Clasic e fantastic,,. Dacă aveți copii, duceți-I să vadă spectacolele și filmele dedicate celor peste 4 ani.
Tot acolo, lângă Ateneu, puteți găsi cărți pe care eu nu le-am văzut în multe librării: ,,Colecția Povești din Pădurea Muzicală,, (o serie de povești foarte frumoase din care pot învăța și adulții neduși pe la concerte și care au atașate câte un cd cu muzică compusă de personajul poveștii; carte plus cd, 9 lei. Eu am luat ,,Strauss și valsul trandafirilor de mai,, și suntem deja la a a doua lectură despre regulile de purtare la concert) , poveștile din seria ,,Noapte bună, copii!,,-Mari scriitori povestind celor mici, editura Casa Radio, nu mai știu prețul, dar până în 15 lei, plus multe alte colecții de carte și muzică. Acum doi ani, am găsit tot la ,,Piața Festivalului,, ,,Amintiri din copilărie,, citite de Mihail Sadoveanu. Sunt cadouri minunate pe care copiii nu le găsesc nici pe net, nici în tabletele pline cu jocuri.

Cronică de la prima ediție a Festivalului George Enescu (partea a III-a)

Posted in Festivalui George Enescu, Uncategorized by gradinaru on Septembrie 18, 2013

Seria cronicilor scrise de doamna Elis Petreanu despre prima ediție a Festivalului și Concursului George Enescu continuă cu un articol care redă atmosfera de la unul dintre cele mai importante spectacole muzicale ale vremii.
În 1958, doamna Petreanu era ziarist la România Liberă și a participat la promovarea festivalului.

O seară magică cu doi titani ai muzicii: Yehudi Menuhin și David Oistrach (19 septembrie 1958)

,,Ca tânăr jurnalist (aveam 26 de ani), am avut bucuria să scriu dar și să particip la câteva din concertele din festival. Nu pot să uit însă dublul concert de Bach, cântat la Ateneu de Yehudi Menuhin și Davin Oistrach în seara zilei de 19 septembrie. A fost o seară magică. Doi mari artiști, doi interpreți de marie talie internațională, unul-Yehudi Menuhin, elevul, discipolul și prietenul lui George Enescu, celălalt-David Oistrach, prietenul și admiratorul lui George Enescu, cu care cântase chiar dublul concert de Bach, cu ocazia vizitei lui George Enescu la Moscova. Doi mari artiști veniți din locuri și sisteme politice diferite ale Europei-Yehudi Menuhin din Vest, Oistrach din Est – se întâlneau pe un podium de concert, la București și cântau dublul concert de Bach. În seara aceea nu mai existau frontiere, nu mai existau sisteme politice diferite. Nu mai exista ,,război rece,,. Exista doar muzică! Ei doi acolo, pe scenă și noi în sală, într-o tensionată așteptare!
Sala Ateneului era în acea seară mai mult decât arhiplină! Pe culoare, în loji și chiar în spațiul din fața podiumului de concert, peste tot erau cei veniți la concert fără loc. Nu știu cum intraseră atâția, prin ce mijloace, oculte firește, pătrunseseră acolo! Stăteau în picioare și așteptau. Ca de obicei, membrii orchestrei își acordau instrumentele. Era zumzetul acela plăcut și inegalabil dintr-o dală de concert pe care desigur, îl știți. Și rumoarea publicului! Deodată, liniște! Pe podium intră George Georgescu, dirijorul, și anunță ceea ce știam de altfel, cu toții: că în seara aceea vor cânta împreună, dublul concert de Bach Yehudi Menuhin și David Oistrach. A încetat orice sunet, orice rumoare. Parcă tuturor li se tăiase răsuflarea. Pe acest fond, de liniște absolută au intrat cu viorile în mână cei doi mari artiști. Nu știu cât a durat liniștea. Clipa aceea avea greutatea aurului, dimensiunea infinitului. Și apoi aplauzele. Cei doi priveau publicul, fascinați și ei. Așteptau cu viorile pe umăr și arcușul între degete ca aplauzele să înceteze. Eram acolo, aproape de podium, am văzut strălucirea privirilor albastre ale lui Yehudi Menuhin, zâmbetul lui ușor, fin, abia perceptibil!
Eram acolo şi am văzut privirea caldă, catifelată şi zâmbetul unui om bun, jovial, al lui David Oistrach. Ce le spuneau lor aplauzele noastre? Ei primeau aplauze mereu, în orice sală de concert ar fi cântat. Dar înţelegeau ei oare ce însemna pentru noi, cei de la Bucureşti, să vedem împreună, pe podiumul Ateneului Român, doi artişti ca ei, să-i auzim cântând în memoria lui George Enescu, atât de înstrăinat (fizic) de ţara lui?
Pentru noi era o seară magică. Poate şi pentru ei. Yehudi Menuhin, înalt, suplu, elastic, arunca din când în când câte o privere şi un zâmbet fin, abia perceptibil partenerului său său de dialog muzical. David Oistrach, adânc concentrat, cu pleoapele închise, cânta ca şi când sunetele ar fi fost undeva , în adâncul sufletului său, George Georgescu, drept ca o cariatidă, la pupitru, asculta concentrat, conducând orchestra, parcă aproape fără gesturi, fără baghetă, doar prin forţa magică a privirii.
Alfred Hoffman, cronicarul muzical al României Libere, inteligent şi rafinat, avea să scrie a doua zi: ,,perfecţiunea a depăşit (…) cu mult o punere la punct a detaliilor (…), ea a trăit printr-un suflu de continuă emoţie, printr-o intensă comuniune sufletească între cei doi solişti.,, Şi mai departe, ,,sunetului arzător, plin de tensiune al lui Menuhin îi răspundea tonul mai blând, cu inflexiuni grave, catifelate, al lui Oistrach şi vocile instrumentelor se contopeau într-o armonie sublimă,,.
Ce a urmat, la final? Aplauze, aplauze, nesfârşite aplauze! Toată lumea era în picioare. Se aplauda sacadat, puternic, repetat! Numeni nu vroia să plece!
Nu ştiu cum am ajuns acasă. Cât de aglomerat a fost autobuzul, cât de aglomerat a fost oraşul. Nu-mi puteam scoate din minte artiştii de pe podium, sunetele fantastice ale dublului concert, aplauzele nebuneşti ale publicului! A fost într-adevăr, o seară dintr-un septembrie sublim, în România anului 1958, aflată sub magia muzicii. A muzicii ce ne era dăruită de cei care l-au cunoscut, l-au iubit, l-au ascultat şi l-au preţuit pe George Enescu. Pentru ei, ca şi pentru noi, Enescu era viu şi etern. Ca muzica!,,
Elis Petreanu
29.08.2013

Și la final, vă invit să rămâneți tot în trecut. Detalii pe Siteul Catchy.ro care organizează un concurs fascinant pentru tinerii scriitori.

Cronică de la prima ediție a Festivalului George Enescu (partea a II-a)

Posted in Festivalui George Enescu, Uncategorized by gradinaru on Septembrie 10, 2013

Aceasta este o nouă cronică scrisă de Doamna Elis Petreanu pentru blogdereporter, de la prima ediție a Festivalului și Concursului Internațional George Enescu (4-22 septembrie 1958). Este un articol document, mai ales pentru cei ca mine, care nu au prins acele vremuri și nici nu trec prea des pragul Academiei Române pentru a citi presa acelor ani. Doamna Petreanu vorbește și scrie ca un reporter inclusiv în această cronică, alocând rânduri bune descrierii jurnalistului care i-a luat interviul lui Yehudi Menuhin, Eva Molho. Nu știu dacă Eva Molho mai trăiește, mi-ar fi plăcut să o cunosc.
Cât despre Doamna Elis Petreanu, mi-a mărturisit acum, că pe lângă satisfacțiile profesionale, Festivalul George Enescu din 1958 i-a adus și o bucurie de ordin personal: după ce a scris primele articole, a primit la redacția României Libere un set întreg de invitații la spectacolele primei ediții. Nici acum nu știe cine i le-a trimis, dar încă mai așteaptă să afle.
În tren cu Yehudi Menuhin
-un interviu în exclusivitate-

,,Oficial, se ştia că Yehudi Menuhin va veni la Bucuresti să cânte în cadrul programului Festivalului Internaţional George Enescu. Neoficial, s-a aflat că nu vine cu avionul ci cu trenul, prin gara Curtici. Şi nu singur, ci împreună cu soţia sa! Distanţa Curtici – Bucureşti oferea un bun prilej de a-l întâlni pe marele violonist, de a sta de vorbă (în tihnă) cu el și de a obține un interviu în exclusivitate! Da! Ați citit bine! În exclusivitate! Și in perioada aceea (a presei comuniste) jurnaliștii alergau (de nebuni) după știri sau interviuri “în exclusivitate”. Drumul de la Curtici până la Bucuresti era lung – o noapte și o jumătate de zi (sau invers), timp suficient pentru a-l “vrăji” pe marele artist să depene amintiri despre el, despre marele său maestru, despre ce avea să facă la București și ce alte proiecte mai avea. Un reporter trebuia să plece imediat.
Și a plecat val vârtej Eva Molho, unul dintre reporterii României Libere acreditați la festival!
Eva Molho era poate, cel mai nimerit reporter din echipa României Libere. Fără să fie frumoasă, avea un farmec deosebit. Nu prea înaltă, foarte suplă, îmbrăcată totdeauna sport, cu bluze ce aveau mai curând un “croi” bărbătesc, tunsă scurt “băiețește”, cu buze cărnoase peste o dantură cu dinți puternici, de lupoaică tânără și un mod de a te aborda foarte direct, cu o sinceritate uneori incomodă, ca reporter, Eva “cădea” bine pe orice subiect, nu scria cu 30 de cuvinte (cum se scrie azi), stil care duce în derizoriu pe oricine, scria rar și pe subiecte interesante, uneori surprinzătoare! Era un reporter de elită! Cu siguranță avea să obțină ceea ce trebuia: un dialog relaxat cu marele artist, un interviu în exclusivitate! Crescută într-o familie de intelectuali (evrei), Eva știa limbi străine, ceea ce-i facilita dialogul direct și nuanțat cu marele artist, fără “ajutorul” mâinilor și acel stânjenitor “yes, yes” sau “ok, ok” rostit la fiecare trei secunde!
Când a plecat? Cum a ajuns? Nu mai are importanță. Eva era pe peron când trenul în care se afla Yehudi Menuhin cu soția sa a intrat în Gara Curtici. La o fereastră – scrie ea – “apare chipul juvenil” al lui Yehudi Menuhin “cel mai strălucit elev al marelui compozitor român”. “Coboară împreună cu soția sa, fericit că este din nou în România de care-l leagă atâtea amintiri”. Ochiul ager al reporterului (dublat de cel al unei femei tinere, conștiente de farmecul ei) descoperă “simplitatea și modestia, caracteristică oricărui mare artist”. Și aceste trăsături, constata ea, “îl insoțesc la fiecare gest, în fiecare cuvânt” .
Dialogul care are loc în tren este cu adevărat relaxat. Un Menuhin calm, nostalgic, îl întreabă pe reporterul din România ce mai este cu vila “Luminiș” din Sinaia, locul unde la vârsta de șapte ani, l-a cunoscut pe George Enescu, a luat de la el primele lecții de vioară și a început drumul (fără sfarșit) al cunoașterii marilor secrete ale muzicii, locul unde a început drumul unei mari iubiri – iubirea dintre maestru și discipol – o iubire care avea să dureze în timp, ca o coloană infinită! În 1958, Yehudi Menuhin știa desigur, ce se întâmplase cu vila “Luminiș”, cum fusese ea confiscată de comuniști la fel ca și alte bunuri ale maestrului și ale soției sale, Maruca Rosetti Tescani. Doar el, discipolul, pregătise în mare secret și cu o minuțiozitate de artizan plecarea “în turneu”, de fapt din țară, a lui George Enescu. Doar el, discipolul, văzuse atunci, în 1946, un Enescu scârbit, dezamăgit și trist pentru ceea ce-i făcuse regimul comunist, speriat pentru umilințele care aveau să urmeze. Era “în sapă de lemn” și pândit de sărăcie! Dar pentru ca maestrul să nu cunoască astfel de umilințe, pentru ca să fie salvat de riscul iminent al închisorilor comuniste, el, discipolul, făcuse totul. Spera poate Yehudi Menuhin ca acum să afle alte vești? Să i se spună ca vila “Luminis” devenise “o casă memorială”? Ca bunurile, confiscate în primii ani ai regimului comunist, aveau să-i fie restituite maestrului chiar și după ce trecuse în lumea umbrelor? El știa bine atunci, în 1958, că nu putea primi astfel de răspunsuri de la regimul comunist care, iată, acum, la comemorarea a trei ani de la moartea marelui artist iniția (cu emfază) un mare festival și concurs internațional ce-i purta numele: George Enescu! ! Menuhin venise cu soția sa, pe care vroia s-o ducă la Sinaia, să umble poate, pe cărările din jurul vilei “Luminiș”, pe unde umblase el, copil fiind, să-i arate casa, pridvorul, saloanele unde se facea muzica. Vroia deci să știe (oare uitase?) ,,la ce altitudine se afla orașul”. Și mai vroia să știe marele artist, ca discipol al lui George Enescu, “ce se întâmplase cu Ateneul Român”. Fusese refăcut dupa distrugerile bombardamentelor prin care trecuse Bucureștiul în aprilie 1944? (Eva nu notează răspunsurile ei, ci doar întrebările marelui artist).
Dar, odată trecute clipele de nostalgie, Yehudi Menuhin se întoarce spre motivul care-l aducea (după atâția ani) în România: Festivalul Internațional și Concursul George Enescu. Cine participa la concursul de vioară? Câți participanți erau și din câte țări? Dar la Concursul pentru pian? Cine era în juriu?
Și care erau lucrările obligatorii din repertoriul universal dar mai ales din opera lui George Enescu? Aflând că Sonata a III-a pentru vioară și pian se află, ca piesă obligatorie și că s-au înscris deja 12 cupluri de concurenți, Yehudi Menuhin folosește prilejul de a-și expune opiniile despre sonatele enesciene a II-a și a III-a. “În aceste compoziții – spune Menuhin – se simte Enescu “românul”. “Este o muzică organizată, naturală, ceea ce-i dă un caracter mult mai universal, mai ușor de înțeles”. Menuhin compara muzica lui Enescu cu aceea a lui Bela Bartok, relevă similitudinile care-i plasează în universal. “Enescu și Bartok sunt mult mai accesibili, mult mai simplu de asimilat, schiar pentru popoare care n-au avut acces, care n-au ascultat în mod obișnuit muzica clasică europeană, pentru că este o muzică ce se adresează direct sferei afective”. Ajuns la acest punct, Menuhin – noteaza Eva – “fredonează andantele din Sonata a II-a de George Enescu”.
Dar ce fel de om era George Enescu? Reporterul nu putea să rateze o astfel de întrebare pe care o socotea o “întrebare cheie” în dialogul cu discipolul lui George Enescu. Iar Menuhin (parcă ar fi așteptat o astfel de întrebare) răspunde imediat: “Era omul cel mai bun, mai simplu, mai generos, pe care l-am cunoscut. Și cel mai iubit. N-am cunoscut un om care să incite mai mult iubirea celorlalți semeni ai săi (…) Putea să dirijeze mai bine ca Toscanini și ca ceilalți titani – numai prin dragoste și respect reciproc, prin pasiunea pentru artă pe care o slujea. A fost poate, cel mai bun ambasador al țării sale prin patriotismul și dragostea de țară pe care o manifesta!” Menuhin își amintește (îndurerat și acum) despre momentul când George Enescu, bolnav fiind la Paris, l-a chemat să-i dea “în păstrare” cele două viori ale sale, un “Guarnieri” și un “Paul Caul”. “Știa că nu va mai cânta.” “Voia să le trimita în dar guvernului român”. Amintindu-și acele clipe, Yehudi Menuhin crede că aceea a fost poate, cea mai cumplită clipă din viața lui George Enescu. “Când s-a desparțit de viorile lui, de instrumentele muncii și bucuriei vieții sale întregi”
Dialogul cu marele discipol al lui George Enescu luase o turnură dureroasă. Ce mai putea fi spus? Așa încât, elegant și ferm, Yehudi Menuhin încheie dialogul cu superbul “trimis special” al unui ziar din țara marelui său maestru. “E ora de muncă” spune el și se retrage în compartimentul sau. Eva notează: “pe culoarul vagonului de unde urmăresc desfășurarea molcomă a podișului transilvănean, răzbat sunetele școlărești ale unei game” . “Timp de două ceasuri, Yehudi Menuhin exersa în drumul spre Festival game și exerciții ca un elev sârguincios demn de marele său maestru”. La București, Yehudi Menuhin avea un program încărcat: un recital cu lucrări pentru vioară solo, dublul concert de Bach cu David Oistrach, concert pe care-l cântase cândva chiar împreună cu marele său maestru, vizionarea, chiar și la repetiții, a spectacolului cu Opera Oedip, în interpretarea artiștilor români și desigur, întâlnirile cu atâția muzicieni, români și străini reuniți la București, în semn de omagiu pentru marele artist George Enescu!
Azi, citind acest interviu, publicat sub semnătura Evei Molho, în Romania Liberă din 16 septembrie 1958, cu titlul “Curtici – București – cu Yehudi Menuhin” îmi imaginez , cu limpezime, ceea ce a urmat: Eva pe culoar, fumând (pentru că era fumătoare) și ascultând Menuhin în compartiment, stând drept, concentrat, exersând fară să audă zgomotul roților de tren, fără să simtă prezența celei mai dragi ființe care-l însoțea – soția sa! Pentru că el, Menuhin, era acolo doar el cu muzica sa. El și Muzica. La fel cum fusese întodeauna, marele său maestru: el și Muzica!,,
Elis. Petreanu
03.09.2013

Ioan Holender despre ediția 2015 a Festivalului George Enescu: ,,Nu se ţine o dată, nu se mai ţine niciodată!,,

Posted in Festivalui George Enescu by gradinaru on Septembrie 3, 2013

1239758_592008254167977_687910969_n[2]
V-am povestit deja în primul post dedicat Festivalului George Enescu din acest an că în ciuda obiceiului şi a regulilor de bun simţ, organizatorii nu au încă niciun leu alocat de Guvern pentru următoarea ediţie, cea din 2015. Deja, în acest an, concursul a fost separat de festival, tot din lipsă de bani.
Am anunţat asta săptămâna trecută, pe blog.
Aşa că duminică, m-am dus la conferinţa de presă organizată cu ocazia deschiderii festivalului și pentru a afla cât de hotărâţi sunt ministrul Culturii şi premierul să aloce bani pentru organizarea ediţiei din 2015. Mi se spusese deja că membri ai Executivului le-au comunicat celor din staff că dacă va mai fi, ,,următoarea ediţie va fi mult, mult redusă.,,
,,Nu avem ok-ul pentru următoarea ediție. Noi nu am primit încă acordul pentru 2015, ori unele orchestre nu mai pot să aștepte după noi. După Berlin (n.m. Orchestra Filarmonică din Berlin) alerg de 15 ani și în sfârșit, în 2015, ar fi venit.,,, îmi spusese şi directorul Festivalului George Enescu, Mihai Costantinescu vineri, după ce declarase acelaşi lucru şi la RFI.
La conferinţa de presă, până la întrebările mele despre buget, ministrului Culturii, Daniel Barbu, a vorbit precum partidul pe vremuri, plin de el, asumându-şi merite excepţionale. L-a mai băgat şi pe Victor Ponta în troaca ignoranţei. Doar două exemple:

,,Am încercat cu sufiecientă energie cred, să fac ca el să fie posibil. (n.m. festivalul din acest an). (…) Pentru a ajunge aici, a fost nevoie de energie, de bunăvoinţa multor
oameni importanţi din sfera politică. Domnul prim ministru a înţeles şi a fost convins de importanţa acestui eveniment.,,

Auzind asta, m-am întrebat de ce spune ministrul Culturii că a fost necesar ca Victor Ponta să fie convins să accepte alocarea de bani pentru festivalul despre care ştie deja tot mapamondul că este un eveniment exceptional de bun. De 6 ani, CNN International difuzează, în schimbul a nici 100 de mii de euro, reclamă Festivalului George Enescu. Asta înseamnă, potrivit unui raport de audienţă al CNN, că reclama a fost văzută în 200 de ţări, în peste peste 268 de milioane de case. În 2009, cu trei luni înainte de deschiderea festivalului, spotul fusese văzut de 10 milioane de europeni de câte 2,3 ori. În total, numai în Europa, spotul a avut 24 de milioane de privitori.
Şi datorită acestei reclame, dar şi organizării impecabile de la Bucureşti, Festivalul George Enescu a devenit cel mai bun brand al României de la zecele Nadiei Comăneci încoace.
Nu mai spun că fiecare ediţie aduce în România, special pentru cele peste 150 de concerte şi interpretări, cel puţin câte 20 de mii de turişti străini. Care cheltuie bani mulţi, iar asta înseamnă venituri la buget.
Aşa că l-am întrebat pe Daniel Barbu de ce a fost nevoie ca premierul să înţeleagă că Festivalul George Enescu trebuie finanţat cum se cuvine (anul acesta Guvernul a alocat 8 milioane de euro).
Mi-a răspuns că nu am înteles eu bine, că nu a spus ce am înţeles eu. Şi a revenit:

,,Domnul Victor Ponta a fost convins, adică s-a convins pe măsură ce treceau lunile, de importanţa acestui festival. Fiecăruia dintre noi ne creşte convingerea şi e nevoie ca un prim ministru, chiar şi eu …era nevoie să mă las convins pe mine însumi, pentru că aşa cum spunea maestrul Holender, este vorba de bani publici.,,

Trageţi voi concluziile!

Cât despre problema finanţării, ministrul Culturii a răspuns în funcţie de cine a ridicat problema. Când am întrebat eu, care pentru Daniel Barbu eram un biet reporter de la un blog de care n-a auzit vreodată (nu că ar fi trebuit), mi-a răspuns:

,,România, din păcate, nu are bugete multianuale. Chiar dacă am vrea să programăm bugetar festivalul din 2015, n-am putea să o facem,, , adăugând că atunci când a ajuns ministru, în decembrie 2012, nu a găsit niciun deviz financiar pentru ediția din acest an.
Invitat şi el la conferinţa de presă, primarul Sorin Oprescu a răspuns în stilul lui:,, Nimeni nu îndrăzneşte să vândă pielea ursului din pădure. Om vedea!,,

Eu m-am oprit cu întrebările, însă directorul artistic al festivalului, Ioan Holender, a intervenit în dialogul meu cu cei doi oficiali:

,,Eu o singură rugăminte am la toţi care au puterea de a hotărâ: cu siguranţă este absolut imposibil ca abia în anul în care se ţine festivalul să se ştie suma bugetară pe care o va primi festivalul, că asta nu există în toată lumea. Dacă aceste contracte nu se fac cel târziu, dar cel târziu, și așa este foarte târziu, dar mă rog…atuncea, salut! Că ei (n.m.marii artiști pe care organizatorii vor să-i aducă la următoarea ediție) nu așteaptă. Până acum, lucrurile au funcționat. Un lucru nu se poate întâmpla: ca să credem noi, adică organizatorii festivalului, că au o anumită sumă şi eu să-mi pun la bătaie numele meu ca garanţie şi după aceea să reducem.,,
Ce a vrut să spună Ioan Holender este că este deja foarte târziu, contractele cu marile orchestre, care au agenda făcută deja pentru următorii doi, trei ani, ar fi trebuit deja semnate, iar banii pentru următoarea ediție să fie deja puși deoparte. Ioan Holender, care este director artistic al Festivalului George Enescu din 2007, onorific, deci neplătit, a precizat totodată că nu a mai fost solicitat să conducă festivalul și în 2015.
După această intervenție a lui Ioan Holender, ministrul Culturii și-a schimbat brusc discursul:
,,Ne angajăm pentru ediţia din 2015, Festivalul George Enescu este o comoară naţională.,,
Discurs care nu l-a convins însă pe Ioan Holender care a revenit :
,,Cuvintele de aur ale ministrului, scrieţi-le cu litere mari, pentru că un lucru e clar: nu e niciun motiv, dar totuşi o spun, nu se ţine odată, nu se mai ţine niciodată!,,

P.S.
Toate aceste declarații denotă încă o dată o lipsă de viziune și o lipsă de respect crunte din partea politicienilor români care s-au obișnuit să facă totul pe genunchi.
La primul concert al festivalului, dirijorul Daniel Barenboim a spus, în româneşte, spre cei trei mii de oameni care îl ovaţionau: ”Festivalul Enescu, în veci!”

Ce credeți? O fi ajuns și la urechile marelui dirijor această dispută jenantă?

Și încă o informație relevantă: la ediţia din acest an vor asista 120 de mii de spectatori plătitori de bilete, români și străini. 90 % dintre bilete fuseseră vândute până în luna aprilie.

 

%d blogeri au apreciat asta: