Blog de reporter

(Ne)siguranţa naţională

Posted in Uncategorized by gradinaru on Ianuarie 30, 2009

De asta se ocupă puzderie de instituţii, după lege. Armată, servicii secrete, CSAT dar şi guvern, plin alocarea de fonduri suficiente sau insuficiente. După dispariţia a zeci de mitraliere dintr-un depozit al armatei, imi aduc brusc aminte de câteva ştiri pe care le-am făcut cu mare apăsare acum câţiva ani şi care relatau disperarea Internelor, de fapt a Jandarmeriei, care nu reauşea sa-şi primească banii de la alte instituţii ale statului pentru paza executată la obiective strategice (poduri peste Dunăre, termo şi hidrocentrale, baraje, etc.) Asta se întâmpla în vremea Guvernului Năstase. Atunci, conflictul s-a rezolvat aşa: decât să se înţeleagă la bani de pază între ele, ministerele, miniştrii de fapt, au decis că mai bine Jandarmeria nu mai păzeşte nimic. Ţin minte şi acum că-i întrebam ba pe generalul Cearapin, ba pe Ioan Rus: „domnilor, da acolo în Guvern, nu puteţi să avertizaţi că e periculos?” . „Ba da, dar….” venea şi răspunsul.
Şi aşa a rămas. Instituţii care, Doamne fereşte, atacate, ar duce la dezastre.
Şi-mi mai aduc aminte de documentarul Eroi de România, pe care l-aţi văzut anul trecut, la Reporter Special.
Daniel Porumb, un tânâr de 22 de ani, răpus la pat pe viaţă, de un tab stricat, în Irak, graţie inconştienţei mai marilor Armatei, nu poate beneficia nici acum de pensie militară, deşi el a plecat în teatru ca MILITAR! Vina lui?
Era angajat pe bază de contract!!!! Daniel Porumb suferă cumplit şi acum pe un pat de reanimare la Spitalul Militar. Ca angajat, pe bază de contract cu Armata, avea un salariu de 200 de euro. Şi te-ai mai mira dacă ai auzi că santinelele de la Ciorogârla au dormit în post?
Şi tot plecând de la situaţia armelor furate, ieşind astăzi din Bucureşti, am văzut în faţa mea pe şosea, poliţie. Multă! Credeam că opresc pe toată lumea. Dar nu. Opreau câte o maşină, iar în timp ce o verificau, alte zece maşini treceau liniştite pe lângă. Spre Bulgaria.
Încep să cred că alunecăm pe o pantă periculoasă.

Anunțuri

Român de clasă medie ce sunt…

Posted in Uncategorized by gradinaru on Ianuarie 29, 2009

Cică aş fi unul dintre tinerii care compun clasa de mijloc a societăţii, după criteriile generale, sociale, profesionale, economice. Adică un pic peste 30 de ani, studii postuniversitare, venituri peste media oficială (1.550 de lei-salariu mediu în România în 2008). Peste toate, locuiesc de 11 ani în capitala ţării, scumpă ca dracu (mă rog) şi lucrez într-o companie naţională cât casa. Deci, la oficial, middle class în România, după 18 de studii acasă şi prin State. La ce v-am spus mai sus am ajuns încă de acum trei ani. Cam doi ani am stat s-o coc, iar concluzia a fost în februarie 2008, că e cazul şi momentul să încerc şi eu să-mi cumpăr casa mea. Aveam la activ, numai în Bucureşti, 7 chirii. Plus alte 3 pe alte meleaguri, în ţară şi peste ocean. De pe piaţă, că de la anl-uri şi primării n-am reuşit în cinci ani, nici cu salariu de trei milioane, nici de şapte, nici de 13. Când aveam trei milioane, un primar de sector m-a tras pe hol să mă întrebe dacă am la mine 500 de dolari, când salariul meu a ajuns la 7 milioane, mi-au spus că mă încadrez la “social”, dar mai “sociali” decât mine sunt poliţiştii şi doctorii, iar când am ajuns la salariu de 13 milioane, mi-au spus că nu mă mai încadrez. Când am depus dosarul de teren pentru tineri, mi-au spus că nu mai e teren liber. După a cincea reînnoire a dosarele de casă şi/sau teren pentru tineri (cred că era 2004), m-am jurat că eu de la statul român nu o să mai cer în viaţa mea nimic.
Pasul 1
Cea mai potrivită casă (adică cel mai ieftin apartament de 2 camere) am găsit-o pe lângă Bucureşti lângă o celebră puşcărie. Prima vizionare a fost de vis. Patronul firmei de construit şi vândut apartamente promitea cel mai modern cartier de blocuri de lângă Bucureşti. Politicos, m-a poftit la firma lui, mi-a dat cafea şi m-a îmbiat să admir macheta dintr-un fotoliu din piele. „ Aveţi 2 camere, debara, balcon mare, baie, facilităţi, loc de parcare inclus în preţ…..”. Bla, bla, bla. Ce mai, m-a convins. În ziua următoare, îmi iau toată familia pe teren. (Mama, când a auzit de locaţie, i-a picat faţa. Nu ştia ce să facă mai întâi: să plângă sau să plângă….Mă rog, am acuzat-o că e de modă veche, că nu înţelege ea ce e aia perspectivă urbanistică! Ştiam, într-un fel că are dreptate, nici eu nu eram tocmai fericită, da doar nu era să recunosc). În teren, câmp. Deocamdată.
Pasul 2
Hotărâtă să fac marele compromis, apartament ieftin, preţ fix prin antecontract până la predare, dar în afara oraşului, încep pelerinajul pe la bănci. Toate jurau că, la statutul meu, de middle class, cu avans de 25 la sută în mână, apartamentul e ca şi al meu. La acel moment, eu le ceream băncilor să-mi dea cu împrumut, când apartamentul va fi gata, până când moartea ne va despărţi, puţin peste 50 de mii de euro. Din acel moment,mai toate zilele libere mi le-am petrecut pe şantier. Apartamentul meu s-a născut greu, dar în toamnă, a căpătat forme. Visam noaptea cum văd Bucureştiul în zare, dar din casa mea, mă rog a băncii!!
Pasul 3
După un an de amânări, certuri cu inginerii de pe şantier, oareşce dezamăgiri (infiltraţii în tavan, debaraua a dispărut din plan, balconul e mai mic, apartamentul a fost ipotecat între timp de banca finanţatoare a proiectului, etc.), în sfârşit apartamentul e gata. Şi e cu 8 mii de euro mai ieftin, graţie singurei măsuri simţibile anticriză(reducerea TVA pentru apartamentele sociale). Mi-am zis: dacă acum un an toate băncile mi-ar fi dat 50 de mii de euro, de ce nu mi-ar mai da acuma 43 de mii, la acelaşi venit.

Pasul 4
Ultimul test de umilinţă în încercarea de a avea un apartament social îl dau zilele astea. Nicio o bancă, în afara celei care a pus ipoteca pe casă şi care îmi propune o rată de 550 de euro pe lună timp de 17 ani nu mă mai place de client. Nu accept nici oferta, nici refuzul aşa că merg mai departe. M-am dus la CEC, banca de stat. Era singura la care mă încadram la un credit în lei. Uitasem de jurământul pe care mi-l făcusem cu statul acum ceva ani! Mai întâi, în decembrie şi apoi în ianuarie, o funcţionară m-a păcălit că mă încadrez. Ţeapă, aveam să aflu după 2 săptămâni de linişte! Uitase să ia în calcul acea marjă care le permite acum băncilor să evalueze casa cu 30 la sută mai puţin decât ai tu nevoie. În pliante spun că îţi dau până la 85 la sută din credit, în realitate abia dacă mi-ar da 50 la sută. Adică undeva pe la 30 de mii. Şi-au spus că dacă cumva dispar, cam atât ar putea ei scoate. Patronul vânzător de case, acelaşi care în octombrie 2008 îmi promitea că la 1 decembrie o să-mi beau cafeaua în casa mea, sare ca ars când îi spun. Nu acceptă avansul de 25 la sută plus 30 de mii de euro. Mă ameninţă că dacă nu-i dau banii urgent toţi banii, îmi vinde casa. S-o vândă. Pare la un pas de faliment şi faptul că a scos-o de sub ipotecă pare deja un act eroic în aceste vremuri. Eu apeciez totuşi gestul şi o iau la pas la alte bănci. Toate strâmbă din nas. La aşa vremuri, băncile nu mai par fericite nici dacă te angajezi că până mori, o să le dai triplu înapoi. O fostă profesoară avea dreptate: „casa te leagă”. Nu mai faci copii că ai rată la casă, nu mai pleci în concediu că ai rată la casă, nu mai poţi să pleci la o bursă, că ai rată la casă. În schimb, poţi să mori, bancar vorbind. Creditoarea îţi ia casa. iar tu te duci la căsuţă. De veci. Numa că pentru aia nu-ţi dă nimeni bani cu împrumut, aşa că mai bine aplici sloganul „keep going !”

Asta da breaking news!

Posted in Uncategorized by gradinaru on Ianuarie 16, 2009

Un avion airbus aterizează forţat în râul Hudston cu peste 150 de persoane la bord. Râul are până la 64 de metri adâncime. Pilotul şi copilotul reuşesc să ţină partea din faţă cât de cât la suprafaţă, astfel încât să poată deschide uşile avionului, iar pasagerii să se poată salva. Exemplar! Toţi pasagerii sunt calmi, nimeni nu ţipă. Extraordinar! Pasagerii bărbaţi le fac loc femeilor pasageri, ca acestea să se salveze primele.  Normal! Toţi căpitanii feriboturilor care au văzut avionul aterizând în apă, se duc spre locul cu pricina fără să mai aştepte instrucţiuni de la mal, pentru a ajuta în caz că pot. Şi au putut.  Firesc! Avionul se scufundă încet, dar toată lumea scapă nevătămată. Miracol!  Iar televiziunile americane transmit live tot incidentul cap coadă.  Nota 10! Eu una, nu cred ca mai sunt un telespectator obişnuit, dar pe mine imaginile şi transmisiile mi-au ridicat pulsul, nivelul de adrenalină şi am stat cu ochii pe CNN (singurul post TV american pe care-l prind) patru ore, fără pauză.

O aşa poveste chiar că e breaking news!

Bono, editorialist la New York Times

Posted in Uncategorized by gradinaru on Ianuarie 12, 2009

Vroiam să scriu de câteva zile. Să vă spun „La mulţi ani! ” Şi să vă povestesc diverse păţanii. Dar am renunţat după ce am citit primul editorial al lui Bono. De la 1 ianuarie scrie pentru New York Times. A ezitat să facă aşa ceva, scuzându-se cu „eu niciodată nu am fost bun la pus virgule şi punct.” Până la urmă a acceptat. Editorialul nu e o bijuterie litarară dar are câteva sparkling-uri. Pleacă de la un moment, un pub din Dublin, în care se aude My way, Frank Sinatra, retrăieşte momentele de suflet petrecute împreună. O pictură, o amărăciune, o concluzie (şi cântecele sună după cum şi ce au învăţat în viaţa cei care le cântă). E ceea ce speram de la un asemenea om. Să scrie despre fleşuri care-ţi dau emoţii şi idei.

Op-Ed Guest Columnist

By BONO

 Published: January 9, 2009 ,Dublin

Linkul către editorial: Op-Ed Guest Columnist

P.S. Dintr-o singură sursă, neoficială, vine informaţia că Orange ar negocia intens aducerea U2 în România în acest an. Poate să contrabalanseze contribuţia Vodafone la concertele Depeche Mode la Bucureşti.
Tagged with: , ,
%d blogeri au apreciat asta: