Blog de reporter

Ce rămâne după sentința în cazul Vișinescu

Posted in România, Uncategorized by gradinaru on Februarie 10, 2016

Update: Alexandru Vișinescu a fost condamnat definitiv la 20 de închisoare pentru infracţiuni contra umanităţii. 

         În rechizitoriul întocmit, procurorii au reţinut următoarea situaţie de fapt:

,,În perioada 1956 – 1963, inculpatul, în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentată de deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora, pe motive de ordin politic. Astfel, deţinuţii erau supuşi unor condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea lor fizică, fără să li se asigure un minim de medicamente şi fără să li se acorde îngrijiri sau asistenţă medicală adecvate. Totodată, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele penitenciar, degradarea stării de sănătate a condamnaţilor prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discreţionar şi abuziv, condiţiile de detenţie inumane, relele tratamente, bătaia şi alte violenţe, ignorarea adreselor şi sesizărilor formulate de către deţinuţi erau tot atâtea acţiuni menite a duce la exterminarea fizică a persoanelor încarcerate.

Principalele categorii de deţinuţi aflate în penitenciar, aşa cum reiese chiar dintr-o notă a inculpatului adresată Consiliului Securităţii Statului din anul 1967, erau: foşti conducători în guvernele burghezo-moşiereşti şi în conducerile P.N.Ţ. şi P.N.L.;  foşti conducători ai diverselor organizaţii subversive; foste cadre de conducere după 23 August 1944; foste cadre M.A.I. după 23 August 1944; foşti conducători ai diverselor secte religioase; alte cazuri mai izolate.,,

Indiferent de cât dură sau de ușoară va fi pedeapsa judecătorilor pentru Alexandru Vișinescu, cred că mai importante decât anii de închisoare sau degradarea sa militară, sunt alte două efecte ale finalizării acestui proces. Primul: faptul că de Justiție nu scapă nimeni, chiar și după zeci de ani. În alț doilea rând: faptul că odată dezbătute cazurile torționarilor care au strivit corpuri și suflete, fizic și moral, atâta amar de vreme, generațiile născute după 89 au putut afla ororile regimului comunist.

În 2009, am filmat un documentar despre crimele comunismului,  https://blogdereporter.wordpress.com/2009/09/04/in-cautarea-poporului-pierdut/
Am fost cu specialiștii Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, în frunte cu Marius Oprea și Ghiță Petrov, prin Munții Apuseni asistând la deshumarea unor partizani.

Înainte de asta, am stat o zi întreagă între pereții zidurilor pușcăriei de la Râmnicu Sărat, am zăbovit în celulele în care Ion Mihalache și Corneliu Coposu au fost torturați.

De atunci, de câte ori am citit mărturiile unor deținuți, victime ale brutalității comise de Vișinești precum cel ce urmează să-și afle sentința astăzi, am înțeles altfel suferința lor și datoria mea de om, în primul rând cea de a nu uita și de a spune mai departe ce s-a întâmplat atunci.
Cât am stat în închisoare, eu și colegii mei am avut liber să cercetăm fiecare colț . Am găsit într-o celulă, într-un mușuroi de pământ umed, un fel de ciocan din fier, plin de pete. M-am întrebat dacă erau de sânge sau nu.
Am scos ciocanul afară și m-am dus cu el la paznicul închisorii.

Nu-l mai văzuse, dar singura explicație pe care mi-a dat-o a fost că probabil, a fost unul din instrumentele folosite împotriva de deținutților.
Striveau torționarii unghiile deținuților cu el, le rupeau oasele?
Am lăsat ciocanul acolo, sperând că odată ce pușcăria va deveni muzeu, (asta urma încă de pe atunci să se întâmple dacă ar fi alocat Guvernul
banii necesari, înțeleg că nu s-a întâmplat nici acum), un specialist va face și analize.

Despre ororile regimului comunist cred că se știe și se vorbește prea puțin. Trag această concluzie urmărind permanent subiectul dar și discutând cu un fost coleg de universitate. Cătălin Nedelcu este profesor de Istorie într-un sat din Argeș . Poate a ați auzit deja de el, este genul de dascăl care a și făcut din Istorie o pasiune pe care le-o transmite copiilor diferit. Merge cu ei la muzee și la memoriale, invită la clasă veterani care predau lecții autentice, unice. Pentru voi, l-am rugat să se prezinte și să-mi spună ce conțin manualele de istorie despre crimele comunismului și ce vor să știe elevii.
Redau răspunsul lui integral.,, Sunt cumva un profesor atipic pentru că m-am specializat pe perioada aceasta a istoriei recente și mai mult de atât, pe rezistența armată din munti. De fapt, de 7 ani am un curs opțional la clasa a VIII-a – ,,Rezistenta țarmată anticomunistă și represiunea în Argeș -Muscel’’, Iar aici pun accent și pe mișcarea Haiducilor Muscelului din Nucșoara (aproape un semestru), pe fenomenul reeducării de la Pitești și pe destinele câtorva argeșeni care au șfârșit în închisorile comuniste – Ion Mihalache la Râmnicu Sărat, Gheorghe Brătianu la Sighet în primul rând. Dar bineînteles că le mai vorbesc și despre alte aspecte și le pun filme cum ar fi – Undeva în est și Binecuvantată fii inchisoare, altele din seria Memorialului Durerii sau înregistrari de-ale mele cu foști detinuți politic. De-a lungul timpului, am reușit fie să aduc pe cineva să le vorbească (Aristide Ionescu, Alexandru Marinescu sau Ioana Hașu) sau i-am dus pe câțiva elevi la Poenărei (aproape de locul unde au fost prinși frații Arnăuțoiu în 1958) unde le-a povestit despre rezistența anticomunistă și despre anii săi de închisoare dl Alexandru Marinescu. Este unul dintre cei doi foști membri ai grupului încă în viață. Eu sunt profesor la gimnaziu, iar în manualul de a VIII-a, de Istoria românilor, nu se vorbește decât pu țin despre crimele regimului comunist. Mai precis, la lecția dedicată perioadei lui Dej, avem o jumătate de pagină despre represiune, o fotografie cu închisoarea Sighetu-Marmație, una cu
Toma Arnăuțoiu și cinci rânduri despre Crearea ,,Omului nou’’ la Pitești unde ,,deținutii au fost supuși unor torturi și umilințe greu de imaginat’’. Asta într-un manual de la Editura Sigma. Manualele de liceu nu le cunosc, dar bănuiesc că dozele de ,,rezistență și represiune’’ sunt asemănătoare. Există într-adevăr un curs opțional pentru clasa a XII-a care beneficiază și de un manual despre perioada comunistă. Unul dintre autori este chiar Marius Oprea. Ar fi excelent dacă s-ar studia de către toți elevii, dar, cum am spus, este opțional și cred că azi în Argeș , nu sunt nici măcar 10 profesori care să îl predea. Și mai ales în clasa a XI sau a XII-a cand ei înțeleg mult mai bine anumite lucruri și pot deveni deosebit de implicați. Spun asta fiindcă în trecut am predat trei trei ani la liceu și am această experiență cu adolescenții. Dar ce să spun, că și la clasa a VIII-a, an de an, întâlnesc câțiva elevi foarte curioși mult mai interesați de aceste lecții speciale decât chiar de lecțiile obișnuite. Zilele trecute le-am prezentat în vreo două ore ,,Reeducarea de la Pitești’’. Le-am zis de la început că este o lecție cu totul deosebită, și că poate n-ar trebui să le vorbesc despre anumite aspecte pentru că au încă o vârstă prea fragedă, dar totuși o voi face. Le-am spus asta cu sinceritate, nu am folosit un truc ieftin pentru a le capta și mai mult atenția. Ceea ce s-a și întâmplat, într-adevăr.
Am încercat cumva să le menajez sensibilitatea față de cunoașterea unor atrocități fără precedent care, iată, s-au întâmplat tocmai în orașul nostru. Dar, vezi tu, eu când le explicam diferența crucială între un deținut politic care oricum trecea prin tortură în anchetă și între un student de la Pitești care era obligat să stea zile, săptămâni, luni în celulă cu cel care îl tortura, până devenea la rândul său torționar sau murea, elevii mei au vrut să știe ce modalități de tortură li se aplicau. Două eleve au ținut să îmi spună că au citit undeva despre cum erau torturați oamenii în Evul Mediu, făcând o comparație. Ei au participat afectiv la această lecție, având reacții absolute normale – de revoltă, de oroare, de durere și de milă față de victime. S-au pus în situația acestora, întrebându-se cât ar fi putut rezista și la ce ar fi putut rezista. Deși, an de an, când predau această lecție, mi-e tot mai greu, fiindcă este pur și simplu cumplită, toți culeg și roadele imediat, pe de-o parte, iar pe de altă parte știu, am credința că elevii mei nu vor uita prea repede acest episod abominabil creat de regimul comunist. Bineînțeles că nu intru cu ei în toate amănuntele, nu le dezvălui chiar cele mai degradante lucruri ce s-au întâmplat acolo. Urmează ca în alte ore să le arăt și câteva marturii video ale supraviețuitorilor și, în primavară, poate în timpul Școlii Altfel, să îi duc la Închisoarea de la Pitești care este acum sub patronajul Fundatiei Sfinții Închisorilor.

Acum 2 ani, Ioana Hasu (journalist RFI și nepoata unui partizan din grupul lui Ion Gavrila Ogoranu) a venit în școala noastră și cei mai buni elevi au participat la un atelier – Țara bunicilor. Extrem de interesant!

Foto: Anca Grădinaru

Acum, la final, să-ți zic ceva despre o problemă cu care poate ar fi trebuit să încep. Ieri, a apărut pe net o propunere de reorganizare a disciplinelor la gimnaziu. Cică o parte dintre specialiștii numiți în acea comisie de ministrul Curaj au înfăptuit o mare schismă „curriculară” și au propus o nouă variantă de reorganizare. Eu zic doar de istorie – care istorie? Sunt pur și simplu șocat că nu se mai numește nici măcar istorie, ci educație pentru societate! Deci, ce vorbim noi aici de o istorie a crimelor comunismului, o istorie a comunismului, când ei au ideea de a șterge numele de istorie cu totul! Îți poți imagina cei mplică asta?! Eu cu Manu (soția lui Cătălin, profesoară de Istorie), am rămas perplecși, nu credeam că ne vor mai mira multe în viața asta!”

Apoi, insist, cred că arhivele CNAS ar trebui să fie mai libere decât sunt, instituția ar trebui să funcționeze în regim de bibliotecă și să fie accesibilă nu doar cercetătorilor, ci publicului larg.

Am întrebat odată dacă pot citi dosarul unui membru al familiei, angajat al sistemului opresiv. Mi-au spus că numai dacă fac dovada că voi publica un studiu.

Nu asta vroiam să știu, ci ce anume a făcut exact omul. L-am întrebat pe om dacă acceptă să-i iau dosarul de la CNAS. Cu procură, s-ar fi putut. Mi-a spus categoric că nu.

Un indiciu că oricât de multe mărturii ale victimelor comunismului am citi, tot nu am afla decât o mică parte a răului care ne-a mutilat ca popor 50 de ani. Iar efectele încă ne bântuie.

De aceea, măcar Justiția să mai aducă la suprafață crimele și să condamne autorii, inclusiv pe cei de la Revoluție!

Anunțuri

Reportajul ,,Radarul uman,, e gata

Posted in Uncategorized by gradinaru on Octombrie 26, 2015

Îl puteți viziona pe siteul Lumea Europa FM, în ambele variante, audio și video. A fost o onoare să-i cunosc pe câțiva dintre JTACII României și o plăcere să lucrez cu Ștefan Lungociu.

Români excepționali, invitați la Casa Regală a Spaniei dar nepromovați de Președinție

Posted in Uncategorized by gradinaru on Iulie 16, 2015

Cu riscul de a părea un Gică-contră, nu mă pot abține să nu vă povestesc cu regret cum am descoperit, din nou, o mostră de noncomunicare la nivelul Președinției României.
Am acoperit vizita Președintelui Klaus Iohannis în Spania din perioada 12-14 iulie. Unul din cele trei momente importante a fost dejunul oficial oferit de Majestăţile Lor Regele Felipe al VI-lea şi Regina Letizia la Palatul Regal în onoarea Preşedintelui României şi a soției sale, Carmen Iohannis.
În comunicatul trimis presei, Președinția a anunțat că de față vor fi și reprezentanţi ai comunităţii românești din Spania.
Acești reprezentanți, cel puțin o parte dintre ei, au venit și la întâlnirea Președintelui cu aproximativ 400 de români care trăiesc în Spania, întâlnire organizată de Ambasada de la Madrid luni seara, la un hotel din Madrid.
Unul dintre cei invitați la Palatul Zarzuela este și singurul primar român din Spania, Aurel Truță. Despre el puteți citi pe siteul Românul.eu.
Cu o modestie incredibilă, Aurel Truță mi-a povestit într-un interviu pentru Europa FM ce emoții uriașe a trăit la întâlnirea cu Regele și Regina Spaniei, dar și cum a fost ales primar în Spania într-o localitate în care el, soția sa și copilul sunt singurii români.
Audio
Interviul cu Aurel Truță
11737836_850211351722399_466723001100063832_n
Foto: pagina de FB a lui Aurel Truță

Invitată la Palatul Regal a fost și Silvia Marcu, cercetător la Institutul de Cercetare a Științelor Umaniste din Madrid. Am aflat asta de pe pagina ei de FB, nu de la Președinție.

11412034_10153468209597486_5744615803299875499_o
Foto: pagina de FB a Silviei Marcu

Silvia Marcu este un profesionist excepțional care m-a ajutat în 2012 să realizez o campanie despre românii din Spania pentru Antena 1. Părerea sa despre rolul românilor din Spania, aici
Silvia Marcu este sociolog și a făcut expertize la care Guvernul și Președinția României ar trebui să apeleze. Din păcate, pentru a putea lucra în Spania ca cercetător, ea a fost obligată să-și ia cetățenia spaniolă și implicit să renunțe la cetățenia română. De ce? Pentru că de ani întregi, Bucureștiul nu reușește să convingă Madridul să accepte ca și românii să poată avea dublă cetățenie, la fel cum au emigranții cu legături istorice cu Spania. Nu a reușit nici Klaus Iohannis cu ocazia acestei vizite.
Deocamdată, doar despre acești doi români am aflat că au participat la dejunul regal.
Mi-ar fi plăcut ca președintele Klaus Iohannis să le mulțumească în public, la întâlnirea cu românii, de față cu toată presa română care ar fi putut să le ia interviuri, să-i dea ca exemplu , mi-ar fi plăcut să-i nominalizeze într-un comunicat, să le scrie numele măcar într-o mapă de presă.
Nu s-a întâmplat așa. În schimb, Președintele Klaus Iohannis și Președinția au acceptat fără rezerve ca o companie privată de telefonie să-și facă reclamă agresivă (care a sponsorizat întânirea cu românii, pentru că Ambasada României nu a avut bani să închirieze o sală, deși anul trecut a încasat de la românii din Spania 40 de milioane de euro numai din taxe consulare) să-și facă reclamă în timpul întâlnirii împărțind invitaților punguțe cu oferte.

Rolul Bisericii Ortodoxe Române în relația noastră cu Rusia

Posted in Uncategorized by gradinaru on Octombrie 2, 2014

Am discutat astăzi la Interviurile Europa FM cu fostul director al SIE, Teodor Meleșcanu, inclusiv despre rolul BOR în relația cu Rusia. Teodor Meleșcanu spune că BOR este un canal de legătură în relația României cu Rusia, mai ales în contextul actual.
Context, adaug eu, în care Gazprom a întrerupt deja gazele și anunță că s-ar putea să le mai întrerupă, iar diverși lideri ruși ne amenință în fel și chip.
Întrebările pe care i le-am adresat fostului șef al SIE au plecat pe de o parte, de la faptul că unul dintre susținătorii săi (Mircea Dogaru, presedintele Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezerva și în Retragere) se întâlnește cu Alexandr Dugin și pe de altă parte, de la relațiile celor două Biserici, care par strânse.
Iată ce spune Teodor Meleșcanu despre rolul BOR.

Fapte recente
Pe 24 iunie, ambasadorul României în Federaţia Rusă, Vasile Soare a fost în vizită la Înalt Preasfinţitul Ilarion, Mitropolitul Volokolamskului, şeful Departamentului pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, responsabil pentru relaţiile internaţionale al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Potrivit MAE, ,,ambasadorul României în Federaţia Rusă a prezentat Mitropolitului Ilarion o serie de idei privind colaborarea în domeniul academic şi ştiinţific religios, care ar putea să se concretizeze prin voinţa părţilor: editarea în comun de cărţi, schimburi de publicaţii, organizarea de conferinţe ştiinţifice pe teme de interes comun, colaborarea în domeniile iconografiei şi muzeal, schimburi de studenţi teologi, colaborarea la nivelul mass-media bisericeşti din cele două ţări etc.
De asemenea, a menţionat ca posibilă organizarea de pelerinaje ale credincioşilor ruşi la bisericile şi mănăstirile din România, respectiv ale credincioşilor români la bisericile şi mănăstirile din Federaţia Rusă, care ar contribui la o mai bună cunoaştere reciprocă a patrimoniului cultural şi spiritual al celor două popoare.,,
La numai o zi, pe 25 iunie, Hotnews anunța că geostrategul Aleksandr Dughin, un apropiat al lui Vladimir Putin, tocmai se întâlnise în România cu mai multe fețe bisericești din cadrul BOR, în cadrul proiectului larg eurasiatic al profesorului de la Moscova.
Acum o lună, pe 5 septembrie, şeful Departamentului pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei a venit în vizită în România. Detalii pe siteul Bisericii Ortodoxe Române. De aici am aflat că cele două fețe bisericești s-au întâlnit.
Singura mea problemă este că Biserica Ordodoxa nu este deloc transparentă, nici pe acest subiect și nici pe altele. Aș vrea să aflu din gura Patriarhului ce face BOR, cum și de ce, în situații ca cele despre care am pomenit. Că de știri de genul ,,Patriarhul a spus o rugăciune de mulţumire pentru lucrările executate până acum la Catedrala Mântuirii Neamului, în prezența premierului Victor Ponta, a vice premierului Gabriel Oprea și a mulțumit Guvernului României pentru sprijinul acordat,, sunt sătulă.

Spectacol la finala WTA

Posted in munca mea, Uncategorized by gradinaru on Iulie 14, 2014

Am fost ieri la finala WTA de la arenele BNR. Cel mai mult mi-a plăcut entuziasmul publicului şi mai ales al copiilor. Au spus mulţi că publicul nostru nu merită un turneu de o asemenea anvergură. Eu nu sunt de acord, chiar dacă unora le sunau mobilele, iar alţii se foiau într-una.
Lumea a sancţionat promp intervenţia politică a preşedintelui Federaţiei de Tenis. George Cosac a insistat să-l laude pe Victor Ponta, iar spectatorii au huiduit şi mai rău ca la prima linguşeală.
Premierul merita laude dacă se grăbea să anunţe că va aloca bani pentru un program naţional de tenis, nu pentru că a dat bani de la buget ca România să aibă un turneu WTA.
Apoi, oficialii români s-au întins minute bune cu discursurile în limba română, în timp ce Roberta Vinci aştepta pe un scaun să înceapă premierea, neînţelegând o iotă.
Publicul a intervenit promp şi a început să-i scandeze numele. Foarte frumos gestul, i-a oprit pe oficiali din leorbăială.
Mi-a plăcut şi că Simona a stat aproape o ora să dea autografe şi să dea mâna cu copiii de mingi. Iar la sfârşitul conferinţei de presă, a acceptat să facă o fotografie cu toţi jurnaliştii. Cine o are, vă rog, daţi un semn!
Alergând dintr-un colţ in altul, am reuşit să stau de vorbă cu părinţii Simonei, cu managerul ei, Virginia Ruzici, dar şi cu spectatori.
Reportajul, pe siteul Europa FM
http://www.europafm.ro/stiri/interne/simona-halep-a-trait-ieri-la-bucuresti-cel-mai-emotionat-moment-din-cariera-audio~n76299/

Şi câteva fotografii, făcute din mers.

Din nou, la Europa Fm

Posted in Uncategorized by gradinaru on Martie 18, 2014

După 8 ani de televiziune, în această seară m-am întors acasă, la Radio, la Europa Fm.
În 2006, am plecat de aici după 5 ani de muncă pe brânci şi satisfacţii mari. Un efort care în 2005 mi-a adus o bursă în SUA, iar apoi oferte de muncă. M-am dus la Tv ca să fac reportaj şi documentar. Mi-a ieşit timp de 2 ani, între 2008 şi 2010, la Reporter Special. În rest, am învăţat mult, am supravieţuit, am cunoscut mulţi profesionişti şi am încercat să ajut. Dar nu mi-a plăcut să ies în faţă, mai ales cu faţa.
Nostalgia Radioului m-a urmărit tot timpul. Din când în când, câte un om care îmi auzea numele, mă întreba : “Sunteţi Anca Grădinaru de la Europa Fm?” Acum o lună, la Cernăuţi , un oficial de la Consulatul României mi-a spus că mi-a acordat un interviu acum mulţi ani, la Europa Fm. Nu mă ştia şi de la Tv. În mintea multora, am rămas „tipa de la Europa Fm”. Aşa că acum m-am întors.
La microfonul de radio, am simţit-o din nou acum, mă simt ca peştele în apă.
Aici, voi realiza Interviurile Europa Fm şi sper să fie timp şi de reportaje şi anchete.

IMG-20140317-WA0000

Despre rolul României în conflictul din Ucraina

Posted in România, Uncategorized by gradinaru on Februarie 21, 2014

Am tot auzit zilele acestea întrebarea „De ce nu este România mai implicată în încercarea de reducere a tensiunii din Ucraina?” Teoretic, ar fi existat toate motivele, mai ales că, săptămâna trecută, vicepreşedintele american Joe Biden l-a sunat pe preşedintele Traian Băsescu pentru a discuta despre „evoluţiile regionale”, potrivit Casei Albe.
Aşadar, SUA vrea să ştie, poate chiar are nevoie de părerea României despre ce se întâmplă la graniţele noastre. Iată şi declaraţia preşedintelui Traian Băsescu: „Tema principală a fost situația regională, s-a spus foare eliptic, vicepreședintele a vrut să ştie analiza noastră pe Ucraina, Moldova, sudul Balcanilor, Herțegovina, unde sunt probleme majore. Regiunea pare a fi într-un cerc de instabilitate”.
Apoi, România este printre primele ţări interesate de situaţia vecinilor de la nord şi sud est. Nu în ultimul rând, potrivit MAE, peste 150.000 de români trăiesc în Ucraina. Acestora li se adaugă 258.000 de moldoveni care măcar o parte dintre ei au, într-un fel sau altul, legături cu România. Toţi trăiesc în cel puţin 6 din cele 24 de regiuni ale ţării.
Aşadar, de ce nu este România mai implicată în încercarea de reducere a tensiunii din Ucraina?
Primul răspuns: incapacitatea liderilor politici români de a acţiona pe termen lung în interesul naţional. Nu sunt în stare să respecte nişte valori pe care şi le-au asumat ca lideri de ţară, de care ar beneficia cu vârf şi îndesat toată lumea, inclusiv nepoţii (copiii mă îndoiesc) lor. Una dintre aceste valori ar fi atitudinea cinstită şi corectă. Alta ar fi respectarea instituţiilor şi a puterilor din Stat. În limbaj politic, astfel de valori poată denumirea de „stat de drept”.
Iar România are probleme grave la acest capitol. De aici, imaginea externă proastă. Altfel cum se explică menţionarea în comunicatul Casei Albe, imediat după fraza cu „evoluţiile regionale”, a următorului pasaj: „Statele Unite au un interes profund pentru succesul României ca un partener democratic, cu o preeminenţă puternică a statului drept, în continuarea responsabilităţilor noastre globale împărtăşite şi a parteneriatului nostru strategic”? Asta în ce priveşte atitudinea SUA. Ţară care are militari în România, în judeţul Constanţa, în coasta Ucrainei, la doi paşi de Canalul Bâstroe, ieşire vitală la Marea Neagră şi început de drum către Orientul Mijlociu. Pentru ei şi pentru ruşi.
Această menţiune vine după o altă declaraţie recentă interesantă, cea a ambasadorului Franţei la Bucureşti: „Nu e nicio relaţie juridică între MCV şi Schengen, dar statul de drept, corupţia sunt elemente care influenţează decizia anumitor ţări. (…) Nu am fost singurii care am spus nu. Nu am fost. Repet, e un subiect devenit politic şi apoi fiecare ţară a încercat să scape de acest cartof fierbinte. Azi e vina Olandei, mâine va fi vina Germaniei, apoi a Franţei. Niciodată nu a existat un consens. Ori un răspuns pozitiv pe Schengen va veni în momentul unui consens, când toate ţările vor fi de acord. Trebuie găsit acest consens, şi cooperăm cu România, cu alte ţări pentru a ajunge la el cât mai curând posibil.” (sursa: Mediafax.ro)
Deci, cum să ne ia cu ei miniştrii de Externe ai Franţei şi Germaniei la Kiev? L-au luat în schimb pe ministrul de Externe al Poloniei pe care l-au şi invitat să anunţe pacea aseară.
Cum să contăm noi acum mai mult, când ani de zile ne-am războit prin tribunale internaţionale cu ucrainenii pentru că nu am reuşit să ne înţelegem altfel în disputa pentru Insula Şerpilor?
Cum să fim aleşi negociatori când de peste un deceniu nu reuşim să facem pace pe subiectul Bâstroe. De 10 ani, ucrainenii ne sfidează şi fac ce vor pe partea lor de Dunăre şi de canal (Chilia). E dreptul lor, dar e şi delta noastră.
Ultima dată, autorităţile române au spus că Ucraina nu mai lucrează la canal. Fie vorba între noi, nici natura nu-i ajută pentru că aluviunile se depun permanent la vărsarea în Marea Neagră. Şi totuşi, în Deltă, în satele de pe malul drept al Canalului Chilia, oamenii spun că peştele a devenit marfă rară pe graniţa de apă. În paralel, vapoarele uriaşe, mai ales barje, mai opresc doar pe malul stâng al canalului navigabil. În timp ce pe malul drept, românii suferă în urma prăbuşirii întregii economii locale, pe cel stâng, porturile au înflorit. Se vede asta mai ales la Ismail. Depozite noi sau tocmai renovate, construcţii uriaşe ce seamănă cu silozuri şi multe nave trase la cheu. Pe malul drept, fostele fabrici de prelucrare a peştelui au devenit rugină, iar blocurile de „familişti” adăposturi pentru câinii care latră acum la Lună.
De când cu Bâstroe, România a pierdut din traficul fluvial. Odată cu asta, a pierdut bani din taxele de tranzit pe care vecinii noştri le-au apreciat ca fiind exorbitante.
De nicăieri nu se vede mai bine relaţia dintre România şi Ucraina decât de la Vâlcovo. Este un orăşel peste mal de satul Periprava. Pe apă, distanţa dintre cele două localităţi este de câteva zeci metri. Pentru a-şi vedea rudele din România, aflate la o lăţime de Dunăre, ucrainenii trebuie să meargă cam 700 de kilometri pe şosea. Bătrânii de pe cele două maluri nu au atâţia bani, aşa că îşi fac din mână până ce liderii celor două ţări vor decide să construiască un pod. De plută, dacă nu de flori.
23 de ani n-a fost destulă minte şi nici destulă diplomaţie cât să facem un punct de trecere a frontierei şi aici. Poate nici nu vrem. Poate ar fi prea greu să controlezi încă un punct de intrare în UE, pe apă, la est. Cât despre intrarea în Schengen, mi-am adus aminte ce-mi spunea anul trecut, un pescar din Periprava: „Doamnă, ce vorbim noi despre Schengen când i-au prins ăia mari de la Tulcea dormind în şalupă? Ajunseseră deja în Ucraina. Puteau să-i şi împuşte!” Vorbeau despre angajaţi ai Poliţiei de Frontieră. Din România. Şi acum sper că a fost doar un banc.
Periprava, graniţa cu Ucraina

Tagged with: , ,

Cronică de la prima ediţie e Festivalului George Enescu (partea a V-a, ultima)

Posted in Festivalui George Enescu, Uncategorized by gradinaru on Noiembrie 10, 2013

Continuăm să publicăm din însemnările Doamnei Elis. Petreanu (pe atunci jurnalist la România Liberă) despre prima ediţie a Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu. Astăzi, din nou, despre Li Min Cean (partea a doua).
Aş vrea să vă mai spun că aceste ultime 2 cronici semnate de doamna Petreanu nu-l au ca personaj pe Li Min Cean întâmplător.
Odată, pentru că am vrut să găsesc un corespondent în timp, pentru pianista chineză Yuja Wang, invitată la această ediţie a festivalului. Pe mine, ea m-a impresionat mai ales prin atitudine, extrem de detaşată de tot ce o înconjoară. „Wall Street Journal” a numit-o pe Yuja Wang „fast and serious”.
Apoi, pentru că am vrut să fac o comparaţie între vremuri. În timp ce Yuja Wang a avut şansa să se nască după ce China a început să se deschidă lumii, iar la 15 ani (acum are 26), a plecat să studieze în Statele Unite, Li Min Cean a prins alte vremuri. După ce s-a întors acasă de la Bucureşti, deci după 1958, a mai câştigat câteva competiţii importante din Europa. Apoi, întors acasă, a căzut victimă în Revoluţia culturală, din anii 60 – 70. Mulţi critici spun că a fost trimis la munci agricole şi torturat. Nu şi-a mai putut folosi degetele niciodată pentru a cânta la pian.

Enesxu 58
Foto: Agerpres
Mai multe fotografii găsiţi http://www.agerpres.ro/media/index.php/george-enescu/item/217717-Festivalul-si-Concursul-International-George-Enescu-cronologia-editiilor.html
Li Min Cean a revenit la Bucureşti în anii 90, ca membru în juriul Festivalului George Enescu.
Vă las să savuraţi următoarele articole despre Li Min Cean. Primul în Suplimentul de cultură , unde am găsit acest articol, căutând informaţii despre evoluţia pianistului chinez.

Al doilea, despre cum era “Micul Li”, revelaţia Festivalului George Enescu

Cum era Li Min Cean la pian?
O siluetă fină, fragilă, aplecată mult asupra claviaturii, cu spatele arcuit, ca o seceră, aproape, detaşat de tot ceeace era în afara lui, contopit parcă, cu sunetele ce izvorau de sub clape la ştiutele, la finele – sau aprigele – lui atingeri! O fotografie, publicată în România Liberă din 11 Septembrie 1958 (când ”Micul Li” intrase în etapa a II-a a Concursului) stă mărtuire peste timp. La fel şi desenul, extrem de inspirat, al cunoscutului artist Neagu Rădulescu, publicat în săptămânalul de cultură Tribuna din Cluj, în 20 Septembrie 1958.
Cum cânta Li Min Cean? Şi cum a convins juriul că el este cel mai bun?
“L-am urmărit pe Li Min Cean la toate probele Concursului” , scria Alfred Hoffman, cronicarul României Libere, în cronica sa publicată în 5 Octombrie 1958. “El e înzestrat cu o neobişnuită putere de concentrare, de cufundare în universul muzicii pe care o interpretează, trăind fiecare notă, fiecare modulaţie, fiecare nuanţă de culoare, cu o autenticitate pe care o comunică auditoriului în chipul cel mai direct şi, totuşi, păstrându-se în cadrul unei decenţe pline de nobleţe”. Referindu-se la interpretarea lui Li Min Cean a Preludiului în do diez minor de Bach (piesă obligatorie în concurs) cronicarul notează: “De la început simţi că la pian se află o personalitate”. Alfred Hoffman apreciază că interpretată şi de alţi participanţi la Concurs această partitură nu a sunat atât de elocvent “ca sub degetele pianistului chinez” . Li Min Cean “are un rafinament al tuşeului pe care l-ar invidia mulţi pianişti maturi”. Cronicarul muzical al României Libere arată că în magistrala interpretare dată la concurs Sonatei de Liszt, “Li Min Cean a fost pe rând înger şi demon, mângâind clapele în pasagiile lirice, pentru a ne purta apoi spre culmile dramatice, “faustiene”, ale capodoperei romantice”. Astfel, Li Min Cean s-a impus, de la început ca o excepţie. Ilie Bâlea, cronicarul muzical al revistei Tribuna din Cluj, acreditat la Festivalul şi Concursul Internaţional George Enescu, aprecia ca Li Min Cean “a impresionat prin adâncimea şi maturitatea de gândire în interpretarea Sonatei opus 110 de Beethoven şi în Preludiu şi Fuga în do diez minor de Bach”. În ambianta Festivalului – notează el – se vorbeşte despre Li Min Cean ca despre “pianistul poet” sau “pianistul filozof”, subliniindu-se prin aceasta marea concentrare şi sensul bogat al interpretării sale”. Alfred Hoffman consideră că “adevarata revelatie” a concursului, a fost tălmăcirea pe care Li Min Cean a dat-o Suitei Opus 10 de George Enescu (piesă obligatorie în concurs) . “In TOCCATA si BOUREE el pune în valoare toate acele nuanţe pitoreşti de mişcare şi culoare sonoră care dau relief plastic muzicii” In “miscările lente Li Min Cean este unic; fiorul pe care-l comunică – oricât de tainice ar fi sonorităţile ivite la viaţă de degetele lui – te cuprinde intr-o vrajă ce n-ai vrea să se termine niciodată; e un pianist pe care ai impresia că l-ai putea auzi ore întregi cântând în “piano” pentrucă posibilităţile lui de dozare a sentimentului sunt infinite”. Ilie Bâlea, notează: “Li Min Cean s-a dovedit a fi un artist puţin obişnuit: un “poet” sau “filozof al pianului” cum l-a denumit publicul”. “De o muzicalitate ascuţiţă, concentrat la extrem, sensibil si totodată stăpân pe expresia sentimentului – Li Min Cean a fost dealungul celor trei etape ale concursului (…) preferatul publicului”.
În final – juriul l-a clasat în fruntea grupului de laureaţi, tânărul pianist chinez fiind onorat cu premiul I. În urma sa veneau reprezentanti ai unor redutabile şcoli si tradiţii pianistice: Mihail Voskresenski (URSS) şi Michelle Boegner (Franţa) – ambii laureaţi cu premiul II – şi Dmitri Paperno (URSS) laureat cu premiul III. Juriul a acordat Menţiuni unor concurenţi care s-au înscris, ulterior, în galeria interpreţilor de prestigiu ai artei interpretative pianistice: Alexandrina Zorleanu (România) Vladimir Topinka (Cehoslovacia) şi Jozef Stompel (Polonia).
Li Min Cean avusese la Concursul de la Bucureşti parteneri de înaltă clasă. Dar el se deosebise de toţi şi fusese revelaţia Festivalului George Enescu. “E o fericire – scria cronicarul României Libere – că premiul ce poartă numele marelui nostru muzician a putut fi acordat unui tânăr interpret ce se identifică atât de deplin cu muzica sa”.
In după amiaza zilei de 15 Septembrie (după comunicarea rezultatelor Concursului) în sala Dalles avea loc Recitalul extraordinar al laureaţilor. Mica sală Dalles era plină până la refuz. Eliberat de rigorile Concursului, publicul avea acum voie să-şi manifeste bucuria, să aplaude după pofta inimii. Iar cel care a primit cele mai multe apalauze a fost Li Min Cean. “Micul Li” a cucerit din nou, fiind chemat la rampă de nenumărate ori. Acolo, în sala Dalles, şi pe culoarele ei aveau loc momente emoţionante. La fiecare revenire din scenă – notează cronicarul Tribunei – Li Min Cean era înconjurat de colegii săi concurenţi (…) care recunoşteau în el “pe cel dintâi”. Iar Alfred Hoffman notează: “tânărul şi deosebit de înzestratul pianist Li Min Cean, revelaţia Concursului internaţional George Enescu, a cucerit aplauzele entuziaste ale spectatorilor prin interpretarea valoroasă dată Sonatei în si minor de Liszt şi Temei cu variaţiuni de compozitorul chinez Liu Ţuan”.
A doua zi, în 16 septembrie, avea loc la Ateneul Romăn închiderea festivă a Concursului. Preşedinţii celor trei jurii , George Georgescu, la secţia vioară, Constantin Silvestri la secţia pian si Ion Dumitrescu la Secţiunea pentru Sonata pentru vioară şi pian de George Enescu, înmânau laureaţilor premiile şi menţiunile. Apoi, a avut loc concertul laureaţilor. Li Min Cean, “Micul Li” avea să uimească, din nou, lumea muzicală, publicul bucureştean. Pe podiumul de concert al Ateneului Român, in faţa publicului bucureştean, Li Min Cean cucerea prin arta sa dar şi prin modestia şi simplitatea sa. Iată ce scria cronicarul României Libere: “Li Min Cean nu şi-a pierdut nimic din cuceritoarea lui modestie şi simplitate în atitudine; a devenit parcă şi mai serios, conştient de răspunderea pe care o poartă acum pe umerii lui” . În Concertul laureaţilor “Micul Li” a interpretat Rapsodia pe o temă de Paganini de Rahmaninov. Măiestria, farmecul, resursele sale uriaşe de sensibilitate şi profunzime, “supuse – cum nota cronicarul – unei concepţii de surprinzătoare maturitate”, au uimit şi biruit publicul aflat în sala Ateneului Român .
Pentru Li Min Cean, Concursul de la Bucureşti fusese un nou prilej de afirmare a valorii sale artistice, a resurselor sale uriaşe de sensibilitate şi profunzime, a concepţiei sale interpretative, de uimitoare maturitate, în fond, a geniului său muzical. “E o bucurie – nota cronicarul României Libere – când concursurile de acest fel contribuie la descoperirea – cu un minut mai devreme – a unor viitori mari artişti”. Li Min Cean demonstrase că putea fi un mare artist al pianului. Avea 22 de ani! Era atât de tânar – şi atât de matur! Primind premiul I la Concursul George Enescu el mai făcuse un pas pe drumul dulce-amar al gloriei artistice!

Elis. Petreanu
15.09.2013

Festivalul George Enescu, un cadou excepțional pentru copii

Posted in Festivalui George Enescu, poveşti pentru mame, Uncategorized by gradinaru on Septembrie 25, 2013

Ultimul concert la care am fost (Evgeny Kissin) m-a bucurat enorm și m-a inspirat să scriu acest articol. (O cronică de specialist aici, o alta, de nespecialist aici, la Cristina Bazavan).
La finalul concertului, în holul Ateneului Român, câteva zeci de oameni s-au așezat la coadă, pentru autografe de la Evgeny Kissin.
Printre ei, foarte mulți copii. De fapt, copii mai mari, elevi ai Liceului de Muzică George Enescu. Au venit să-și asculte pe viu, modelul.
Și i-au cerut marelui pianist să le dăruiască neprețuita amintire pe carnetul de note.


Până să ajungă la idol, ochii le străluceau de emoție. Se bâțâiau de pe un picior pe altul și se uitau lung spre scări, în așteptarea lui. Se și grăbeau. Mai erau câteva minute și la Sala Mare începea un alt concert la care vroiau să ajungă.
Cu unii dintre ei am vorbit. Faptul că Festivalul George Enescu le aduce idolii la București, iar organizatorii le permit să asiste la concerte memorabile, gratis, este pentru ei un vis. Și nu e o exagerare. De fiecare data când vor lua o notă, mica sau mare, își vor reaminti de momentul în care un geniu al Muzicii le-a dat mâna și i-a încurajat. Unii erau cu profesorii. Mai mult ca sigur, concertul va fi analizat la clasă.
Cei mari au cerut autografe pe Cd-uri. Poate că puștii n-au avut 50 sau 100 de lei să cumpere înregistrările cu Kissin.
Mulți dintre copiii care învață în liceele de artă din România provin din familii cu venituri modeste, care nu-și permit să achiziționeze bilete sau abonamente de sute de euro în avans. Și nici să-I ducă la concerte în străinătate, doar ca să asculte o interpretare anume.
Gândiți-vă, cei care v-ați ales meseria din pasiune, din copilărie, ce ar fi însemnat pentru voi ca atunci când doar visați să deveniți scriitor sau doctoriță de copii , să fi dat mâna și să fi primit un autograf de la Eminescu, sau Alexandru Pesamosca !
Eu mi-am ales meseria din liceu. În primul an de facultate, m-am prezentat la un concurs, la București, la Casa Presei Libere. Ziarul Adevărul, condus pe atunci de Dumitru Tinu și Cristian Tudor Popescu, organiza un concurs pentru reporteri. Erau 10 locuri disponibile și vreo 400 de candidați.
Deși și-a dat seama că exagerez la capitolul experiența profesională acumulată, atunci , Cristian Tudor Popescu a decis să mă angajeze, iar după, să mă susțină permanent . Prima știre mi-a fost publicată pe prima pagină, într-o ediție care întâmplăptor, era aniversară (ediția cu numărul 2.500). M-a motivat enorm .
Acum, la Festivalul George Enescu, organizatorii au invitat să interpreteze în cadrul programului ,,Piața Festivalului,, o mulțime de artiști tineri, de la cei din Orchestra Colegiului Național de Muzică ,,George Enescu,, până la nume deja cunoscute, tot tineri. E o șansă incredibilă de lansare, de a fi remarcați de public și impresari, de a fi promovați.
Poate pentru unii, e prima mare realizare pe care și-o vor trece în Cv. Și nu uitați! Festivalul George Enescu este cunoscut în lume.
Apoi, tot în cadrul programului ,,Piața Festivalului,, au loc și evenimentele marca ,,Clasic e fantastic,,. Dacă aveți copii, duceți-I să vadă spectacolele și filmele dedicate celor peste 4 ani.
Tot acolo, lângă Ateneu, puteți găsi cărți pe care eu nu le-am văzut în multe librării: ,,Colecția Povești din Pădurea Muzicală,, (o serie de povești foarte frumoase din care pot învăța și adulții neduși pe la concerte și care au atașate câte un cd cu muzică compusă de personajul poveștii; carte plus cd, 9 lei. Eu am luat ,,Strauss și valsul trandafirilor de mai,, și suntem deja la a a doua lectură despre regulile de purtare la concert) , poveștile din seria ,,Noapte bună, copii!,,-Mari scriitori povestind celor mici, editura Casa Radio, nu mai știu prețul, dar până în 15 lei, plus multe alte colecții de carte și muzică. Acum doi ani, am găsit tot la ,,Piața Festivalului,, ,,Amintiri din copilărie,, citite de Mihail Sadoveanu. Sunt cadouri minunate pe care copiii nu le găsesc nici pe net, nici în tabletele pline cu jocuri.

Despre readucerea optimismului în societate

Posted in povești personale, Uncategorized by gradinaru on Septembrie 19, 2013

Întotdeauna am crezut că evoluția unui popor depinde de starea sa de spirit. Iar starea poporului depinde în mare parte de mesajul celor care te conduc sau de alte mesaje publice puternice. Observ însă, că de la o vreme, românii, cel puțin cei din generația mea, au început să-și construiască singuri prezentul, nu se mai lasă influențați de politicieni. Ba mai mult, protestează original și în număr tot mai mare, umplu sălile de concerte până la refuz, cumpără bilete la festivaluri de artă cu mult înainte de debut şi sunt tot mai preocupaţi de educaţia copiilor lor. Recent, am auzit următoarea propoziție: ,,cine controlează mințile, controlează și mentalitatea,,. Iar românii par să realizeze asta tot mai bine.
Pe mine, următoarele fapte şi evenimente m-au făcut să cred că nu suntem totuşi pierduţi:
-Festivalul George Enescu a devenit un fenomen: în ultimele zile, o mulţime de persoane m-au întrebat dacă şi cum mai pot ajunge măcar la un concert din cadrul Festivalului. Bitelele s-au epuizat demult, iar lumea pare avidă de muzică clasică. În plus, presa a scris mai mult ca niciodată în ultimii 10 ani, despre acest eveniment excepţional. Asta i se datorează şi Oanei Marinescu, care a asigurat comunicarea la ediţia din acest an. ,,Dilema,, a adăugat în această perioadă la revistă şi câte un CD cu Radu Lupu şi Daniel Barenboim, zece concerte memorabile, iar revista Historia a dedicat un număr întreg vieţii lui George Enescu. Ambele reviste s-au vândut urgent.
-se organizează din ce în ce mai multe festivaluri de literatură şi muzică. Este un semn că încă se citeşte. Unde mai pui, că se discută în presă despre asta. De exemplu, eu am auzit astăzi de la Radio Guerrila despre FILIT. Este un festival care va debuta în câteva săptămâni la Iaşi, şi la care va veni şi Herta Muller.
-apar tot mai multe site-uri ale unor jurnalişti de investigaţii, independente;
-foşti colegi care au lăsat presa mainsteream şi-au găsit de lucru fiind angajaţi de autorii unor proiecte originale şi bine plătite;
-ziariști tineri publică articole sau campanii care devin subiecte de dezbatere publică peste tot. Exemple: dezvăluirile recente de pe Gandul.info privind torționarii României. E un semn că generația nouă nu e chiar așa de superficială pe cât a fost etichetată.
-reviste precum Decât o revistă se vând din ce în ce mai bine. DOR este o pepinieră dar și un laborator prin care ar trebui să treacă toți cei care vor să se facă reporteri.
Și ar mai fi exemple.
P.S Cu ocazia acestui post, vă anunţ că din această săptămână, nu mai lucrez la Antena 1. De luni, sunt editor la Digi 24. Așa că vă invit să urmăriți știrile, dezbaterile și reportajele semnate printre alții, și de mine. Zilele acestea vă recomand cu drag, campania despre alegerile de duminică, din Germania, reportajul despre Delta Dunării, de duminică, de la ,,Din Interior,, dar și reportajele și interviurile în exclusivitate, cu cei mai importanți artiști prezenți la Festivalul George Enescu.

%d blogeri au apreciat asta: