Blog de reporter

Ce rămâne după sentința în cazul Vișinescu

Posted in România, Uncategorized by gradinaru on Februarie 10, 2016

Update: Alexandru Vișinescu a fost condamnat definitiv la 20 de închisoare pentru infracţiuni contra umanităţii. 

         În rechizitoriul întocmit, procurorii au reţinut următoarea situaţie de fapt:

,,În perioada 1956 – 1963, inculpatul, în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentată de deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora, pe motive de ordin politic. Astfel, deţinuţii erau supuşi unor condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea lor fizică, fără să li se asigure un minim de medicamente şi fără să li se acorde îngrijiri sau asistenţă medicală adecvate. Totodată, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele penitenciar, degradarea stării de sănătate a condamnaţilor prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discreţionar şi abuziv, condiţiile de detenţie inumane, relele tratamente, bătaia şi alte violenţe, ignorarea adreselor şi sesizărilor formulate de către deţinuţi erau tot atâtea acţiuni menite a duce la exterminarea fizică a persoanelor încarcerate.

Principalele categorii de deţinuţi aflate în penitenciar, aşa cum reiese chiar dintr-o notă a inculpatului adresată Consiliului Securităţii Statului din anul 1967, erau: foşti conducători în guvernele burghezo-moşiereşti şi în conducerile P.N.Ţ. şi P.N.L.;  foşti conducători ai diverselor organizaţii subversive; foste cadre de conducere după 23 August 1944; foste cadre M.A.I. după 23 August 1944; foşti conducători ai diverselor secte religioase; alte cazuri mai izolate.,,

Indiferent de cât dură sau de ușoară va fi pedeapsa judecătorilor pentru Alexandru Vișinescu, cred că mai importante decât anii de închisoare sau degradarea sa militară, sunt alte două efecte ale finalizării acestui proces. Primul: faptul că de Justiție nu scapă nimeni, chiar și după zeci de ani. În alț doilea rând: faptul că odată dezbătute cazurile torționarilor care au strivit corpuri și suflete, fizic și moral, atâta amar de vreme, generațiile născute după 89 au putut afla ororile regimului comunist.

În 2009, am filmat un documentar despre crimele comunismului,  https://blogdereporter.wordpress.com/2009/09/04/in-cautarea-poporului-pierdut/
Am fost cu specialiștii Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, în frunte cu Marius Oprea și Ghiță Petrov, prin Munții Apuseni asistând la deshumarea unor partizani.

Înainte de asta, am stat o zi întreagă între pereții zidurilor pușcăriei de la Râmnicu Sărat, am zăbovit în celulele în care Ion Mihalache și Corneliu Coposu au fost torturați.

De atunci, de câte ori am citit mărturiile unor deținuți, victime ale brutalității comise de Vișinești precum cel ce urmează să-și afle sentința astăzi, am înțeles altfel suferința lor și datoria mea de om, în primul rând cea de a nu uita și de a spune mai departe ce s-a întâmplat atunci.
Cât am stat în închisoare, eu și colegii mei am avut liber să cercetăm fiecare colț . Am găsit într-o celulă, într-un mușuroi de pământ umed, un fel de ciocan din fier, plin de pete. M-am întrebat dacă erau de sânge sau nu.
Am scos ciocanul afară și m-am dus cu el la paznicul închisorii.

Nu-l mai văzuse, dar singura explicație pe care mi-a dat-o a fost că probabil, a fost unul din instrumentele folosite împotriva de deținutților.
Striveau torționarii unghiile deținuților cu el, le rupeau oasele?
Am lăsat ciocanul acolo, sperând că odată ce pușcăria va deveni muzeu, (asta urma încă de pe atunci să se întâmple dacă ar fi alocat Guvernul
banii necesari, înțeleg că nu s-a întâmplat nici acum), un specialist va face și analize.

Despre ororile regimului comunist cred că se știe și se vorbește prea puțin. Trag această concluzie urmărind permanent subiectul dar și discutând cu un fost coleg de universitate. Cătălin Nedelcu este profesor de Istorie într-un sat din Argeș . Poate a ați auzit deja de el, este genul de dascăl care a și făcut din Istorie o pasiune pe care le-o transmite copiilor diferit. Merge cu ei la muzee și la memoriale, invită la clasă veterani care predau lecții autentice, unice. Pentru voi, l-am rugat să se prezinte și să-mi spună ce conțin manualele de istorie despre crimele comunismului și ce vor să știe elevii.
Redau răspunsul lui integral.,, Sunt cumva un profesor atipic pentru că m-am specializat pe perioada aceasta a istoriei recente și mai mult de atât, pe rezistența armată din munti. De fapt, de 7 ani am un curs opțional la clasa a VIII-a – ,,Rezistenta țarmată anticomunistă și represiunea în Argeș -Muscel’’, Iar aici pun accent și pe mișcarea Haiducilor Muscelului din Nucșoara (aproape un semestru), pe fenomenul reeducării de la Pitești și pe destinele câtorva argeșeni care au șfârșit în închisorile comuniste – Ion Mihalache la Râmnicu Sărat, Gheorghe Brătianu la Sighet în primul rând. Dar bineînteles că le mai vorbesc și despre alte aspecte și le pun filme cum ar fi – Undeva în est și Binecuvantată fii inchisoare, altele din seria Memorialului Durerii sau înregistrari de-ale mele cu foști detinuți politic. De-a lungul timpului, am reușit fie să aduc pe cineva să le vorbească (Aristide Ionescu, Alexandru Marinescu sau Ioana Hașu) sau i-am dus pe câțiva elevi la Poenărei (aproape de locul unde au fost prinși frații Arnăuțoiu în 1958) unde le-a povestit despre rezistența anticomunistă și despre anii săi de închisoare dl Alexandru Marinescu. Este unul dintre cei doi foști membri ai grupului încă în viață. Eu sunt profesor la gimnaziu, iar în manualul de a VIII-a, de Istoria românilor, nu se vorbește decât pu țin despre crimele regimului comunist. Mai precis, la lecția dedicată perioadei lui Dej, avem o jumătate de pagină despre represiune, o fotografie cu închisoarea Sighetu-Marmație, una cu
Toma Arnăuțoiu și cinci rânduri despre Crearea ,,Omului nou’’ la Pitești unde ,,deținutii au fost supuși unor torturi și umilințe greu de imaginat’’. Asta într-un manual de la Editura Sigma. Manualele de liceu nu le cunosc, dar bănuiesc că dozele de ,,rezistență și represiune’’ sunt asemănătoare. Există într-adevăr un curs opțional pentru clasa a XII-a care beneficiază și de un manual despre perioada comunistă. Unul dintre autori este chiar Marius Oprea. Ar fi excelent dacă s-ar studia de către toți elevii, dar, cum am spus, este opțional și cred că azi în Argeș , nu sunt nici măcar 10 profesori care să îl predea. Și mai ales în clasa a XI sau a XII-a cand ei înțeleg mult mai bine anumite lucruri și pot deveni deosebit de implicați. Spun asta fiindcă în trecut am predat trei trei ani la liceu și am această experiență cu adolescenții. Dar ce să spun, că și la clasa a VIII-a, an de an, întâlnesc câțiva elevi foarte curioși mult mai interesați de aceste lecții speciale decât chiar de lecțiile obișnuite. Zilele trecute le-am prezentat în vreo două ore ,,Reeducarea de la Pitești’’. Le-am zis de la început că este o lecție cu totul deosebită, și că poate n-ar trebui să le vorbesc despre anumite aspecte pentru că au încă o vârstă prea fragedă, dar totuși o voi face. Le-am spus asta cu sinceritate, nu am folosit un truc ieftin pentru a le capta și mai mult atenția. Ceea ce s-a și întâmplat, într-adevăr.
Am încercat cumva să le menajez sensibilitatea față de cunoașterea unor atrocități fără precedent care, iată, s-au întâmplat tocmai în orașul nostru. Dar, vezi tu, eu când le explicam diferența crucială între un deținut politic care oricum trecea prin tortură în anchetă și între un student de la Pitești care era obligat să stea zile, săptămâni, luni în celulă cu cel care îl tortura, până devenea la rândul său torționar sau murea, elevii mei au vrut să știe ce modalități de tortură li se aplicau. Două eleve au ținut să îmi spună că au citit undeva despre cum erau torturați oamenii în Evul Mediu, făcând o comparație. Ei au participat afectiv la această lecție, având reacții absolute normale – de revoltă, de oroare, de durere și de milă față de victime. S-au pus în situația acestora, întrebându-se cât ar fi putut rezista și la ce ar fi putut rezista. Deși, an de an, când predau această lecție, mi-e tot mai greu, fiindcă este pur și simplu cumplită, toți culeg și roadele imediat, pe de-o parte, iar pe de altă parte știu, am credința că elevii mei nu vor uita prea repede acest episod abominabil creat de regimul comunist. Bineînțeles că nu intru cu ei în toate amănuntele, nu le dezvălui chiar cele mai degradante lucruri ce s-au întâmplat acolo. Urmează ca în alte ore să le arăt și câteva marturii video ale supraviețuitorilor și, în primavară, poate în timpul Școlii Altfel, să îi duc la Închisoarea de la Pitești care este acum sub patronajul Fundatiei Sfinții Închisorilor.

Acum 2 ani, Ioana Hasu (journalist RFI și nepoata unui partizan din grupul lui Ion Gavrila Ogoranu) a venit în școala noastră și cei mai buni elevi au participat la un atelier – Țara bunicilor. Extrem de interesant!

Foto: Anca Grădinaru

Acum, la final, să-ți zic ceva despre o problemă cu care poate ar fi trebuit să încep. Ieri, a apărut pe net o propunere de reorganizare a disciplinelor la gimnaziu. Cică o parte dintre specialiștii numiți în acea comisie de ministrul Curaj au înfăptuit o mare schismă „curriculară” și au propus o nouă variantă de reorganizare. Eu zic doar de istorie – care istorie? Sunt pur și simplu șocat că nu se mai numește nici măcar istorie, ci educație pentru societate! Deci, ce vorbim noi aici de o istorie a crimelor comunismului, o istorie a comunismului, când ei au ideea de a șterge numele de istorie cu totul! Îți poți imagina cei mplică asta?! Eu cu Manu (soția lui Cătălin, profesoară de Istorie), am rămas perplecși, nu credeam că ne vor mai mira multe în viața asta!”

Apoi, insist, cred că arhivele CNAS ar trebui să fie mai libere decât sunt, instituția ar trebui să funcționeze în regim de bibliotecă și să fie accesibilă nu doar cercetătorilor, ci publicului larg.

Am întrebat odată dacă pot citi dosarul unui membru al familiei, angajat al sistemului opresiv. Mi-au spus că numai dacă fac dovada că voi publica un studiu.

Nu asta vroiam să știu, ci ce anume a făcut exact omul. L-am întrebat pe om dacă acceptă să-i iau dosarul de la CNAS. Cu procură, s-ar fi putut. Mi-a spus categoric că nu.

Un indiciu că oricât de multe mărturii ale victimelor comunismului am citi, tot nu am afla decât o mică parte a răului care ne-a mutilat ca popor 50 de ani. Iar efectele încă ne bântuie.

De aceea, măcar Justiția să mai aducă la suprafață crimele și să condamne autorii, inclusiv pe cei de la Revoluție!

Anunțuri

Comentarii

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: