Blog de reporter

Un milion de euro pentru Rebeca și niciun vinovat

Posted in povești personale, România by gradinaru on Octombrie 9, 2014

Despăgubirea record de un milion de euro acordată unei bolnave de SIDA, infectată înainte de revoluție, vine după ce tânăra și familia sa s-au luptat aproape 10 ani cu statul român, un stat care i-a îmbolnăvit și umilit până la epuizare timp de 25 de ani, iar acum nu a găsit un vinovat, o persoana responsabilă, cu nume, prenume și funcție. Ci o institutie, adica un spital, iar cum spitalul nu are bani, va plati Guvernul din fondul de rezerva.
De fapt, stirea cu despagubirea e de anul trecut, când Curtea Suprema s-a pronuntat, acum doar Guvernul da banii.
Asadar povestea:
Din momentul în care părinții au aflat întâmplător de boala copiilor lor, în 1990, tânăra despăgubită acum dar și fratele ei, Daniel, care a fost si el diagnosticat cu SIDA, au trecut prim momente cumplite cauzate nu atât de boală, cât de atitudinea celor din jur: au fost alungați cu pietre de la grădiniță și nu au mai putut să-și continue studiile până aproape de majorat.

Pe Rebeca și Daniel, căci despre ei este vorba, i-am cunoscut acum 7 ani, când părinții lor au reușit să convingă pentru prima dată un complet de judecată să le dea dreptate. Adică să condamne spitalele în care copiii lor fuseseră internați după naștere și în care contractaseră virusul HIV.
Așadar, era anul 2007. Atunci, o instanță din Bacău a decis că Spitalul de Pediatrie din oraș trebuie să-i despăgubească pe cei doi tineri cu 70 de mii de euro. La acel moment, doar Rebeca era majoră, Daniel urma să împlinească 18 ani în câteva luni.
Era o premieră în Justiție și în sistemul sanitar, așa că m-am dus acasă la Rebeca și la Daniel să-i cunosc și să le aflu povestea.
Am găsit o familie unită, decisă să lupte până la ultimul strop de energie cu un stat care le distrusese viața. Doi părinți și doi copii, într-un sat izolat, într-o casă din chirpici, bolnavi, copiii de SIDA, părinții de inimă și multe altele, dar mulțumiți că în ciuda prognosticelor medicale, au rezistat cu toții atâția ani. Grija lor cea mai mare era că singura lor sursă de hrană, câteva găini, era prea puțin pentru a întrema doi oameni cu o imunitate la pământ.
Atunci, Rebeca și Daniel mi-au povestit prin ce au trecut încă de mici, când lumea din sat a aflat că sunt bolnavi de SIDA: i-au bătut cu pietre în drum spre grădiniță, i-au scuipat și i-au numit ,,sidoși,,. Părinții i-au retras, așa că au stat acasă, izolați și umiliți ani la rând.
De boala copiilor, părinții au aflat întâmplător, imediat după revoluție.
Pentru că cei mici nu mai scăpau de răceli, i-au dus la Spitalul de Pediatrie din Băcău. Cadrele medicale de aici le-au spus că Rebeca și Daniel au SIDA , iar asta o știau nu doar pentru că le făcuseră analize ci și din catastifele păstrate în arhiva spitalului.
Pe parcursul internărilor anterioare, nimeni nu le spusese adevărul. De această dată, ajunseseră la spital pentru că acasă, asistenta de la dispensarul din sat nu reușea nicicum să-i vindece pe micuți nici măcar de o simplă răceală.
Era vremea când încă se foloseau seringi din sticlă, sterilizate într-o cutie de inox, la flacăra aragazului.
În sat, asistenta îi vaccinase pe Rebeca și Daniel dar și pe alți copii, fără să știe că cei doi erau infectați.
Prima organizație care s-a luptat pentru Rebeca și Daniel a fost Centrul de Resurse Juridice care, după revoluție, le-a angajat părinților un avocat. Așa a apărut prima sentință favorabilă.
Însă calvarul nu s-a oprit aici. Spitalul a făcut recurs, iar în 2008 dosarul a ajuns la Curtea Supremă.
La București, la primul termen, i-am întâlnit a doua oară pe Rebeca și Daniel. Veniseră cu tatăl și erau extenuați cu toții. Pentru că nu aveau bani de rapid, veniseră cu personalul. Ca să ajungă la prima oră în fața instanței, merseseră toată noaptea. Atunci nu s-a întâmplat nimic, pentru că judecătorii au amânat cauza, stabilind termen de judecată abia peste câteva luni. Plângând, Daniel mi-a spus atunci că nu crede că va apuca următorul termen. Îi era rău, era livid și slab ca o scândură.
Anii au trecut, iar de atunci Rebeca m-a sunat în fiecare an de sărbători sau când i se întâmpla ceva important. Așa am aflat că până la urmă și ea și Daniel au reluat școala, de la nivelul clasei a patra. Anul trecut, m-a sunat să-mi spună că e fericită. Tocmai se căsătorise.
M-am bucurat.
Sentința finală în acest proces a venit anul trecut, de la Curtea Supremă, după aproape 10 ani de procese și observ că doar Rebeca e trecută la parte reclamantă despăgubită. Sper că Daniel e bine.
Curtea Supremă a respins apelurile Spitalului Judeţean de Urgenţă Bacău şi ale Spitalului de Pediatrie Bacău. Și a menținut decizia de despăgubire dată de Tribunalul Bacău. Problema cu această decizie este că nu știm cine a greșit și că nu plătesc vinovații.
P.S
Și în satul Rebecăi și al lui Daniel dar și în multe alte localități din țară mai sunt oameni infectați în spitale, înainte de 89. Nimeni nu știe câți s-au îmbolnăvit și câți mai trăiesc.
Am mai făcut reportaje și cu alți bolnavi, însă Rebeca, Daniel și Costache mi-au rămas în suflet.
Pe Costache l-am cunoscut în 1998, într-un spital din Mediaș. Eram corespondent de Sibiu la ,,Adevărul,, și m-am dus să fac un reportaj despre copiii înfectați cu HIV, mare parte înainte de 1990. La Mediaș, erau aduși toți cei din zona Sibiului, din orfelinate mai ales.
Când am intrat în salonul în care stătea și Costache, toți copiii dormeau. Mai puțin el. De la câțiva metri, Costache a sărit din patul lui, ca o maimuță, direct în brațele mele. Tocmai asistasem la discuția dintre directoarea spitalului și administratorul grădiniței la care mergea și Costache. Administratorul venise să se plângă că părinții amenință cu retragerea copiilor lor sănătoși dacă Costache mai e primit la grădiniță.
Costache avea retard și când se supăra, sărea pe educatoare și amenința că le mușcă de gât.
În pragul ușii salonului, în acea secundă, n-am știut ce să fac: să-l împing sau să-l prind să nu cadă.

Articolul scris acum 16 ani

L-am prins de fund cu ambele mâini, iar el m-a luat cu mâinile de gât. Și-a pus capul pe umărul meu, a început să-și sugă degetul mare și să se legene ușor.
Când l-am prins de fund, oasele lui aproape că m-au înțepat. Era ca un schelet. Avrea vreo 10 ani și nu mai mult 12-14 kilograme.
Costache a stat în brațe la mine vreo trei ore, până am plecat de acolo. N-a vrut să-mi dea drumul. Cu greu am înregistrat și cu greu l-au desprins asistentele. A cedat numai după ce i-am promis că ne întoarcem cu bomboane și tort peste o săptămână, de ziua lui.
Dupâ câteva zile, m-am dus să-i iau tort. Eram la Sibiu și urma să mă întorc cu Anna Maria Damian (atunci Bistriceanu) și Carmen Vulcan la Mediaș, să-l sărbătorim pe Costache.
Am sunat-o pe directoarea spitalului s-o întreb ce cadou ar fi mai potrivit.
Costache tocmai murise.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: