Blog de reporter

Cronică de la prima ediție a Festivalului George Enescu (partea a III-a)

Posted in Festivalui George Enescu, Uncategorized by gradinaru on Septembrie 18, 2013

Seria cronicilor scrise de doamna Elis Petreanu despre prima ediție a Festivalului și Concursului George Enescu continuă cu un articol care redă atmosfera de la unul dintre cele mai importante spectacole muzicale ale vremii.
În 1958, doamna Petreanu era ziarist la România Liberă și a participat la promovarea festivalului.

O seară magică cu doi titani ai muzicii: Yehudi Menuhin și David Oistrach (19 septembrie 1958)

,,Ca tânăr jurnalist (aveam 26 de ani), am avut bucuria să scriu dar și să particip la câteva din concertele din festival. Nu pot să uit însă dublul concert de Bach, cântat la Ateneu de Yehudi Menuhin și Davin Oistrach în seara zilei de 19 septembrie. A fost o seară magică. Doi mari artiști, doi interpreți de marie talie internațională, unul-Yehudi Menuhin, elevul, discipolul și prietenul lui George Enescu, celălalt-David Oistrach, prietenul și admiratorul lui George Enescu, cu care cântase chiar dublul concert de Bach, cu ocazia vizitei lui George Enescu la Moscova. Doi mari artiști veniți din locuri și sisteme politice diferite ale Europei-Yehudi Menuhin din Vest, Oistrach din Est – se întâlneau pe un podium de concert, la București și cântau dublul concert de Bach. În seara aceea nu mai existau frontiere, nu mai existau sisteme politice diferite. Nu mai exista ,,război rece,,. Exista doar muzică! Ei doi acolo, pe scenă și noi în sală, într-o tensionată așteptare!
Sala Ateneului era în acea seară mai mult decât arhiplină! Pe culoare, în loji și chiar în spațiul din fața podiumului de concert, peste tot erau cei veniți la concert fără loc. Nu știu cum intraseră atâția, prin ce mijloace, oculte firește, pătrunseseră acolo! Stăteau în picioare și așteptau. Ca de obicei, membrii orchestrei își acordau instrumentele. Era zumzetul acela plăcut și inegalabil dintr-o dală de concert pe care desigur, îl știți. Și rumoarea publicului! Deodată, liniște! Pe podium intră George Georgescu, dirijorul, și anunță ceea ce știam de altfel, cu toții: că în seara aceea vor cânta împreună, dublul concert de Bach Yehudi Menuhin și David Oistrach. A încetat orice sunet, orice rumoare. Parcă tuturor li se tăiase răsuflarea. Pe acest fond, de liniște absolută au intrat cu viorile în mână cei doi mari artiști. Nu știu cât a durat liniștea. Clipa aceea avea greutatea aurului, dimensiunea infinitului. Și apoi aplauzele. Cei doi priveau publicul, fascinați și ei. Așteptau cu viorile pe umăr și arcușul între degete ca aplauzele să înceteze. Eram acolo, aproape de podium, am văzut strălucirea privirilor albastre ale lui Yehudi Menuhin, zâmbetul lui ușor, fin, abia perceptibil!
Eram acolo şi am văzut privirea caldă, catifelată şi zâmbetul unui om bun, jovial, al lui David Oistrach. Ce le spuneau lor aplauzele noastre? Ei primeau aplauze mereu, în orice sală de concert ar fi cântat. Dar înţelegeau ei oare ce însemna pentru noi, cei de la Bucureşti, să vedem împreună, pe podiumul Ateneului Român, doi artişti ca ei, să-i auzim cântând în memoria lui George Enescu, atât de înstrăinat (fizic) de ţara lui?
Pentru noi era o seară magică. Poate şi pentru ei. Yehudi Menuhin, înalt, suplu, elastic, arunca din când în când câte o privere şi un zâmbet fin, abia perceptibil partenerului său său de dialog muzical. David Oistrach, adânc concentrat, cu pleoapele închise, cânta ca şi când sunetele ar fi fost undeva , în adâncul sufletului său, George Georgescu, drept ca o cariatidă, la pupitru, asculta concentrat, conducând orchestra, parcă aproape fără gesturi, fără baghetă, doar prin forţa magică a privirii.
Alfred Hoffman, cronicarul muzical al României Libere, inteligent şi rafinat, avea să scrie a doua zi: ,,perfecţiunea a depăşit (…) cu mult o punere la punct a detaliilor (…), ea a trăit printr-un suflu de continuă emoţie, printr-o intensă comuniune sufletească între cei doi solişti.,, Şi mai departe, ,,sunetului arzător, plin de tensiune al lui Menuhin îi răspundea tonul mai blând, cu inflexiuni grave, catifelate, al lui Oistrach şi vocile instrumentelor se contopeau într-o armonie sublimă,,.
Ce a urmat, la final? Aplauze, aplauze, nesfârşite aplauze! Toată lumea era în picioare. Se aplauda sacadat, puternic, repetat! Numeni nu vroia să plece!
Nu ştiu cum am ajuns acasă. Cât de aglomerat a fost autobuzul, cât de aglomerat a fost oraşul. Nu-mi puteam scoate din minte artiştii de pe podium, sunetele fantastice ale dublului concert, aplauzele nebuneşti ale publicului! A fost într-adevăr, o seară dintr-un septembrie sublim, în România anului 1958, aflată sub magia muzicii. A muzicii ce ne era dăruită de cei care l-au cunoscut, l-au iubit, l-au ascultat şi l-au preţuit pe George Enescu. Pentru ei, ca şi pentru noi, Enescu era viu şi etern. Ca muzica!,,
Elis Petreanu
29.08.2013

Și la final, vă invit să rămâneți tot în trecut. Detalii pe Siteul Catchy.ro care organizează un concurs fascinant pentru tinerii scriitori.

Anunțuri

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. […] invit să citiți aici despre ce s-a mai întâmplat în acea seară magică de acum fix 55 de ani… Mulțumim, Elis […]


Comentarii

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: