Blog de reporter

Cronică de la prima ediție a Festivalului George Enescu (partea a II-a)

Posted in Festivalui George Enescu, Uncategorized by gradinaru on Septembrie 10, 2013

Aceasta este o nouă cronică scrisă de Doamna Elis Petreanu pentru blogdereporter, de la prima ediție a Festivalului și Concursului Internațional George Enescu (4-22 septembrie 1958). Este un articol document, mai ales pentru cei ca mine, care nu au prins acele vremuri și nici nu trec prea des pragul Academiei Române pentru a citi presa acelor ani. Doamna Petreanu vorbește și scrie ca un reporter inclusiv în această cronică, alocând rânduri bune descrierii jurnalistului care i-a luat interviul lui Yehudi Menuhin, Eva Molho. Nu știu dacă Eva Molho mai trăiește, mi-ar fi plăcut să o cunosc.
Cât despre Doamna Elis Petreanu, mi-a mărturisit acum, că pe lângă satisfacțiile profesionale, Festivalul George Enescu din 1958 i-a adus și o bucurie de ordin personal: după ce a scris primele articole, a primit la redacția României Libere un set întreg de invitații la spectacolele primei ediții. Nici acum nu știe cine i le-a trimis, dar încă mai așteaptă să afle.
În tren cu Yehudi Menuhin
-un interviu în exclusivitate-

,,Oficial, se ştia că Yehudi Menuhin va veni la Bucuresti să cânte în cadrul programului Festivalului Internaţional George Enescu. Neoficial, s-a aflat că nu vine cu avionul ci cu trenul, prin gara Curtici. Şi nu singur, ci împreună cu soţia sa! Distanţa Curtici – Bucureşti oferea un bun prilej de a-l întâlni pe marele violonist, de a sta de vorbă (în tihnă) cu el și de a obține un interviu în exclusivitate! Da! Ați citit bine! În exclusivitate! Și in perioada aceea (a presei comuniste) jurnaliștii alergau (de nebuni) după știri sau interviuri “în exclusivitate”. Drumul de la Curtici până la Bucuresti era lung – o noapte și o jumătate de zi (sau invers), timp suficient pentru a-l “vrăji” pe marele artist să depene amintiri despre el, despre marele său maestru, despre ce avea să facă la București și ce alte proiecte mai avea. Un reporter trebuia să plece imediat.
Și a plecat val vârtej Eva Molho, unul dintre reporterii României Libere acreditați la festival!
Eva Molho era poate, cel mai nimerit reporter din echipa României Libere. Fără să fie frumoasă, avea un farmec deosebit. Nu prea înaltă, foarte suplă, îmbrăcată totdeauna sport, cu bluze ce aveau mai curând un “croi” bărbătesc, tunsă scurt “băiețește”, cu buze cărnoase peste o dantură cu dinți puternici, de lupoaică tânără și un mod de a te aborda foarte direct, cu o sinceritate uneori incomodă, ca reporter, Eva “cădea” bine pe orice subiect, nu scria cu 30 de cuvinte (cum se scrie azi), stil care duce în derizoriu pe oricine, scria rar și pe subiecte interesante, uneori surprinzătoare! Era un reporter de elită! Cu siguranță avea să obțină ceea ce trebuia: un dialog relaxat cu marele artist, un interviu în exclusivitate! Crescută într-o familie de intelectuali (evrei), Eva știa limbi străine, ceea ce-i facilita dialogul direct și nuanțat cu marele artist, fără “ajutorul” mâinilor și acel stânjenitor “yes, yes” sau “ok, ok” rostit la fiecare trei secunde!
Când a plecat? Cum a ajuns? Nu mai are importanță. Eva era pe peron când trenul în care se afla Yehudi Menuhin cu soția sa a intrat în Gara Curtici. La o fereastră – scrie ea – “apare chipul juvenil” al lui Yehudi Menuhin “cel mai strălucit elev al marelui compozitor român”. “Coboară împreună cu soția sa, fericit că este din nou în România de care-l leagă atâtea amintiri”. Ochiul ager al reporterului (dublat de cel al unei femei tinere, conștiente de farmecul ei) descoperă “simplitatea și modestia, caracteristică oricărui mare artist”. Și aceste trăsături, constata ea, “îl insoțesc la fiecare gest, în fiecare cuvânt” .
Dialogul care are loc în tren este cu adevărat relaxat. Un Menuhin calm, nostalgic, îl întreabă pe reporterul din România ce mai este cu vila “Luminiș” din Sinaia, locul unde la vârsta de șapte ani, l-a cunoscut pe George Enescu, a luat de la el primele lecții de vioară și a început drumul (fără sfarșit) al cunoașterii marilor secrete ale muzicii, locul unde a început drumul unei mari iubiri – iubirea dintre maestru și discipol – o iubire care avea să dureze în timp, ca o coloană infinită! În 1958, Yehudi Menuhin știa desigur, ce se întâmplase cu vila “Luminiș”, cum fusese ea confiscată de comuniști la fel ca și alte bunuri ale maestrului și ale soției sale, Maruca Rosetti Tescani. Doar el, discipolul, pregătise în mare secret și cu o minuțiozitate de artizan plecarea “în turneu”, de fapt din țară, a lui George Enescu. Doar el, discipolul, văzuse atunci, în 1946, un Enescu scârbit, dezamăgit și trist pentru ceea ce-i făcuse regimul comunist, speriat pentru umilințele care aveau să urmeze. Era “în sapă de lemn” și pândit de sărăcie! Dar pentru ca maestrul să nu cunoască astfel de umilințe, pentru ca să fie salvat de riscul iminent al închisorilor comuniste, el, discipolul, făcuse totul. Spera poate Yehudi Menuhin ca acum să afle alte vești? Să i se spună ca vila “Luminis” devenise “o casă memorială”? Ca bunurile, confiscate în primii ani ai regimului comunist, aveau să-i fie restituite maestrului chiar și după ce trecuse în lumea umbrelor? El știa bine atunci, în 1958, că nu putea primi astfel de răspunsuri de la regimul comunist care, iată, acum, la comemorarea a trei ani de la moartea marelui artist iniția (cu emfază) un mare festival și concurs internațional ce-i purta numele: George Enescu! ! Menuhin venise cu soția sa, pe care vroia s-o ducă la Sinaia, să umble poate, pe cărările din jurul vilei “Luminiș”, pe unde umblase el, copil fiind, să-i arate casa, pridvorul, saloanele unde se facea muzica. Vroia deci să știe (oare uitase?) ,,la ce altitudine se afla orașul”. Și mai vroia să știe marele artist, ca discipol al lui George Enescu, “ce se întâmplase cu Ateneul Român”. Fusese refăcut dupa distrugerile bombardamentelor prin care trecuse Bucureștiul în aprilie 1944? (Eva nu notează răspunsurile ei, ci doar întrebările marelui artist).
Dar, odată trecute clipele de nostalgie, Yehudi Menuhin se întoarce spre motivul care-l aducea (după atâția ani) în România: Festivalul Internațional și Concursul George Enescu. Cine participa la concursul de vioară? Câți participanți erau și din câte țări? Dar la Concursul pentru pian? Cine era în juriu?
Și care erau lucrările obligatorii din repertoriul universal dar mai ales din opera lui George Enescu? Aflând că Sonata a III-a pentru vioară și pian se află, ca piesă obligatorie și că s-au înscris deja 12 cupluri de concurenți, Yehudi Menuhin folosește prilejul de a-și expune opiniile despre sonatele enesciene a II-a și a III-a. “În aceste compoziții – spune Menuhin – se simte Enescu “românul”. “Este o muzică organizată, naturală, ceea ce-i dă un caracter mult mai universal, mai ușor de înțeles”. Menuhin compara muzica lui Enescu cu aceea a lui Bela Bartok, relevă similitudinile care-i plasează în universal. “Enescu și Bartok sunt mult mai accesibili, mult mai simplu de asimilat, schiar pentru popoare care n-au avut acces, care n-au ascultat în mod obișnuit muzica clasică europeană, pentru că este o muzică ce se adresează direct sferei afective”. Ajuns la acest punct, Menuhin – noteaza Eva – “fredonează andantele din Sonata a II-a de George Enescu”.
Dar ce fel de om era George Enescu? Reporterul nu putea să rateze o astfel de întrebare pe care o socotea o “întrebare cheie” în dialogul cu discipolul lui George Enescu. Iar Menuhin (parcă ar fi așteptat o astfel de întrebare) răspunde imediat: “Era omul cel mai bun, mai simplu, mai generos, pe care l-am cunoscut. Și cel mai iubit. N-am cunoscut un om care să incite mai mult iubirea celorlalți semeni ai săi (…) Putea să dirijeze mai bine ca Toscanini și ca ceilalți titani – numai prin dragoste și respect reciproc, prin pasiunea pentru artă pe care o slujea. A fost poate, cel mai bun ambasador al țării sale prin patriotismul și dragostea de țară pe care o manifesta!” Menuhin își amintește (îndurerat și acum) despre momentul când George Enescu, bolnav fiind la Paris, l-a chemat să-i dea “în păstrare” cele două viori ale sale, un “Guarnieri” și un “Paul Caul”. “Știa că nu va mai cânta.” “Voia să le trimita în dar guvernului român”. Amintindu-și acele clipe, Yehudi Menuhin crede că aceea a fost poate, cea mai cumplită clipă din viața lui George Enescu. “Când s-a desparțit de viorile lui, de instrumentele muncii și bucuriei vieții sale întregi”
Dialogul cu marele discipol al lui George Enescu luase o turnură dureroasă. Ce mai putea fi spus? Așa încât, elegant și ferm, Yehudi Menuhin încheie dialogul cu superbul “trimis special” al unui ziar din țara marelui său maestru. “E ora de muncă” spune el și se retrage în compartimentul sau. Eva notează: “pe culoarul vagonului de unde urmăresc desfășurarea molcomă a podișului transilvănean, răzbat sunetele școlărești ale unei game” . “Timp de două ceasuri, Yehudi Menuhin exersa în drumul spre Festival game și exerciții ca un elev sârguincios demn de marele său maestru”. La București, Yehudi Menuhin avea un program încărcat: un recital cu lucrări pentru vioară solo, dublul concert de Bach cu David Oistrach, concert pe care-l cântase cândva chiar împreună cu marele său maestru, vizionarea, chiar și la repetiții, a spectacolului cu Opera Oedip, în interpretarea artiștilor români și desigur, întâlnirile cu atâția muzicieni, români și străini reuniți la București, în semn de omagiu pentru marele artist George Enescu!
Azi, citind acest interviu, publicat sub semnătura Evei Molho, în Romania Liberă din 16 septembrie 1958, cu titlul “Curtici – București – cu Yehudi Menuhin” îmi imaginez , cu limpezime, ceea ce a urmat: Eva pe culoar, fumând (pentru că era fumătoare) și ascultând Menuhin în compartiment, stând drept, concentrat, exersând fară să audă zgomotul roților de tren, fără să simtă prezența celei mai dragi ființe care-l însoțea – soția sa! Pentru că el, Menuhin, era acolo doar el cu muzica sa. El și Muzica. La fel cum fusese întodeauna, marele său maestru: el și Muzica!,,
Elis. Petreanu
03.09.2013

Anunțuri

3 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. […] de la prima ediție a Festivalului George Enescu (partea a II-a, de Elis Petreanu. Am văzut aseară un pic live, pe YouTube. N-am plâns, dar nici mult nu mai aveam. Și era ceva […]

  2. […] George Enescu (4-22 septembrie 1958) și mama jurnalistului Vlad Petreanu, a scris la pentru blogdereporter o cronică încântătoare, încărcată de amintiri savuorase, un cadou pentru toți iubitorii […]

  3. […] George Enescu (4-22 septembrie 1958) și mama jurnalistului Vlad Petreanu, a scris la pentru blogdereporter o cronică încântătoare, încărcată de amintiri savuorase, un cadou pentru toți iubitorii […]


Comentarii

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: