Blog de reporter

Cum ajută sportul un copil mic

Posted in poveşti pentru mame by gradinaru on Iulie 15, 2013

O să vă spun o poveste pe care eu o consider complicată, dar pe care voi încerca să o redau cât mai simplu. Este o poveste despre consecvenţă pentru părinţii care au copii mici, răsfăţaţi şi care nu ştiu cum să facă astfel încât să-l aducă pe copil la realitate, fără să-l rănească sufleteşte.

Acum 2 luni, Laura, acum în vârstă de aproape 3 ani, şi-a schimbat mare parte din comportament: acasă, refuza să mai mănânce singură, masa a devenit sursă de tensiune, se pisicea tot mai des, vroia în braţe şi mai des, era cu nasul pe sus în public, îl luase pe ,,nu pot,, în braţe. Dialoguri de genul: ,,Strânge-ţi jucăriile, te rog!,,, Nu pot!,, , ,,Dacă îţi vine să faci pipi, du-te la toaletă!,, , ,,Nu pot! Vino cu mineeeeeeee…,, ajunseseră refrene. Asta după ce de la un an la doi şi ceva a vrut să facă totul singură.

Prima explicaţie pentru acest comportament a dat-o tati: ,,Face aşa pentru că ai ajuns să cedezi în faţa ei mereu.,, Parţial de acord, mai ales că se purta aşa în special în prezenţa mea.
Într-o zi, n-am mai cedat. A ,,plâns,, minute bune, trântită pe jos, cu pantalonii în vine strigându-mă într-una din baie să mă duc să-i ridic chiloţii. Nu m-am dus, a adormit aşa. Am mutat-o în pat la fel, astfel încât atunci când s-a trezit, a părut surprinsă că am mutat-o fără să-i ridic nădragii.

I-am povestit a doua zi dimineaţă educatoarei toată scena de cu o seară mai devreme. Femeia, o doamnă ardeleancă aproape pensionară, bun pedagog şi educator, atât a aşteptat: ,,doamnă, s-a luat după ceilalţi. La început erau 5,6, printre care şi Laura, care făceau totul singuri. Acum niciunul nu mai face nimic. Toţi spun: ,,Nu pot!,, Trebuie să le ţin eu creionul în mână ca să facă două linii. Una, două: ,,Nu pot!,,. Să ştiţi că dumneavoastră greşiţi! Părinţii greşesc. Măcar dumneavoastră vă daţi seama! Le daţi totul pe tavă şi nu mai muncesc pentru nimic! Nu ştiu de reguli, nu ştiu de nimic. Nu ştiu ce o să aleagă de ei. La 18 ani, o să fie tot obosiţi!,,
Aşa ajung la sport.
Scena de mai sus s-a întâmplat acasă, după ce ne-am întors de la înot.
Acum 3 luni, am dat-o pe Laura la înot. Am ales pentru ea un loc excelent, extrem de plăcut, de curat şi un profesor impecabil, fost finalist olimpic, vicecampion european, multiplu campion mondial militar.
Problema a apărut în momentul în care într-un weekend, a avut de ales şi a înotat cu altcineva, o antrenoare extrem de draguţă de care Laura s-a îndrăgostit pe loc.
De atunci, n-a mai vrut cu ,,domnul antrenor,, şi pace. Şedinţele au devenit un chin mai ales pentru mine. Faptul că ea ţipa în bazin (niciun alt copil nu avea vreo problemă) cât o ţineau plămânii mă tortura. Mi-am pus tot felul de întrebări: ,, dacă e prea greu pentru ea, dacă nu e prea obositor, dacă n-ar fi mai bine să întrerupem, dacă n-ar fi indicat totuşi, să înveţe de plăcere şi să cerem să înoate cu doamna antrenoare.
I-am comunicat şi antrenorului dilemele mele. Omul mi-a tot explicat că de fapt, e răsfăţată, că nu admite să fie refuzată, că se vede că e învăţată să deţină ea controlul. Omul ştia ce spune mai ales că are şi el două fete şi lucrează cu cei mici de 10 ani.
Când eram pe cale să renunţ la domnul antrenor, de frică să nu traumatizez copilul, am mai făcut o încercare de a o convinge că e bine să continuăm cu înotul. I-am arătat Laurei toate clipurile de pe net cu domnul antrenor dar şi cu alţi copii înotând. A funcţionat. De câte ori avea acces la net, viziona ZÂMBIND, mai întâi clipurile cu domnul antrenor pe podium sau în bazin. Totuşi, continua să spună că nu vrea să înoate cu domnul antrenor, deşi se laudă tuturor cu faptul că ea ,,ştie,, să înoate.
Apoi, am negociat cu ea: i-am promis că dacă nu mai plânge, stau şi eu în sală. Deşi ea nu s-a ţinut de cuvânt (nu a plâns, dar a ţipat), eu am rămas pe marginea bazinului. A câştigat iar ea, însă aşa am văzut că antrenorul are dreptate sută la sută.
Zeci de minute a înotat comentând tot timpul: ,,Vreau fără baghetă! Nu vreau sub apă! Vreau pe spate! M-am săturat aşa!,,
Deşi spunea că nu îi place să înoate pe sub apă, prefera să stea mai mult la fund numai să nu atingă punctul de la suprafaţă indicat de antrenor. Se ducea până la el, dar când să-l apuce, se întoarcea de unde a plecat, 180 de grade, tot pe sub apă. Numai să nu facă cum i-a cerut domnul antrenor. Am urmărit totul cu atenţie. După 10 şedinţe, nu mai înghite apă, îşi ţine respiraţia, înoată pe spate singură jumătate de bazin. Evident, cu antrenorul lângă ea. Pe care îl respectă. El este consecvent, e calm, nu cedează şi îi explică permanent că dacă nu respectă regulile, va înghiți apă.
Am ajuns la concluzia că şi tati, şi antrenorul şi educatoarea au dreptate. La sfârşitul şedinţei descrise mai sus, după ce antrenorul a preluat alţi copii, Laura m-a întrebat unde e domnul antrenor. Ajunsă acasă, imediat ce a intrat pe uşă, s-a repezit la tabletă să-l vadă pe domul antrenor pe youtube.
Şi cu toate comentariile, la înot e mai disciplinată ca oriunde. A învăţat ce este regula. Iar prima a fost că dacă nu face ce i se spune, ,,înghite apă,,. Şi a învăţat să respecte autoritatea şi atitudinea constantă. Pare că îi place, dar nu vrea să admită.
De la scenele descrise mai sus au trecut câteva săptămâni. Timp în care Laura a depăşit şi faza ,,nu pot,,,. Iar înotul a devenit în sfârşit, o sursă de satisfacţie şi plăcere pentru ea.

DSC_0139

Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: