La puşcăria veche din Râmnicu Sărat

l-am găsit pe domnul Vlăsceanu. Un om simplu care abia a acceptat să se lase fotografiat. Poartă un tricou cu mesaj. Şi cu mândrie.

E singurul care mai are grijă de vechea puşcărie, aceea în care şi-au vărsat plămânii Ion Mihalache şi Corneliu Coposu (în celula 30) şi din care a plecat, pe ultimul drum, Corneliu Zelea Codreanu.

E un fel de a spune că are grijă. Tot ce poate face e să se asigure că nimeni nu intră în puşcărie fără autorizaţie.
Domnul Vlăsceanu lucrează de fapt ca tâmplar, face garduri într-un şopron lipit de puşcărie. O face însă şi pe paznicul şi uneori pe ghidul. Nu-l mai înspăimântă de mult puşcăria. Mai frică îi e de prăbuşirea ei. Are şi de ce. Zilnic aproape, se mai prăbuşeşte câte o bucată din tavan.
E om cu bun simţ, aşa că nu ne stă în coastă în timp ce noi filmăm. Ne roagă doar să nu fumăm înăutru „că e putred totul”.
La jumătatea filmărilor, într-o încăpere ce pare a fi fost camera de anchetă, descopăr o gaură neagră în zid. Îndreptăm luminile într-acolo şi descoperim că e de fapt un horn spart nu se ştie de cine. Mă uit şi văd semiîngropat, un ciocan atipic. Un ciocan cu mâner de lemn care avea în capăt o sferă din fier uriaşă, extrem de grea, cu un fel de bile în ea. Ca la rulmenţi. Arăta a unealtă de tortură, de sfărâmat degete care nu vor să toarne la Securitatea Statului.

Într-o ţară normală, aş fi chemat procuratura, un istoric, un cercetător. Dar mi-am adus aminte de ce-mi spuneau oamenii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului despre interesul autorităţilor în a condamna faptic şi nu doar în discursuri Comunismul. Că e zero.
Într-o ţară normală, ciocanul cu pricina era dus la analize sau măcar la muzeu. La acel muzeu pe care şi l-a dorit Corneliu Coposu, al holocaustului comunist. La muzeul ce ar fi trebuit să se nască pe locul fostei puşcării de la Râmnicu Sărat.
Numai că nu suntem într-o ţară normală, aşa că i-am dat sinistrul ciocan domnului Vlăsceanu. Domnul Vlăsceanu nu ştia nici el ce să facă cu el. La tâmplărie nu era bun, în mod cert. Domnul Vlăsceanu a luat totuşi ciocanul, l-a pus pe o poliţă şi a zis: „poate o să intereseze pe careva vreodată!”

Eu m-am întors în celule, la filmare.
Ajunşi înapoi la Bucureşti, m-au uitat pe imagini. Coincidenţă sau nu, fiecare cadru filmat după ce-am pipăit toţi din echipă acel ciocan arată altfel decât celelalte.

Foto: Anca Grădinaru şi Liviu Dochiţa