Eu zic să nu mai sperăm

la eliminarea vizelor pentru SUA anul ăsta. Şi nici următorul. Iată ce declară Consulului General al Ambasadei SUA la Bucureşti, James Gray:
” (…) Trebuie sa recunoastem ca 75% dintre romanii care au solicitat o viza de vizitator in anul fiscal 2008 au indeplinit conditiile necesare si ca rata de refuz de 25% corespunzatoare anului fiscal 2008 a reprezentat un progres fata de rata de refuz de 33% din anul fiscal 2007. Cu toate acestea, incepand cu data de 1 iulie, plafonul ratei de refuz prevazut de Programul Visa Waiver va scadea de la 10%, cat este in prezent, la maxim 3%, ceea ce reprezinta o diferenta semnificativa. “

Altfel spus, un sfert dintre românii care cer viză pentru State sunt respinşi, adică nu pot ajunge acolo legal. Ca să elimine vizele, Statele Unite cer ca limita maximă de respingere să fie de 10%. Deci o diferenţă de 15 procente. Cam mult. De la 1 iulie, SUA impune însă un prag maxim de 3 % respingeri solicitări de viză, ceea ce înseamnă că în loc să ne apropriem de ţintă, mai mult ne îndepărtăm. Colac peste pupăză, încă mai trebuie să îndeplinim o groază de condiţii tehnice, cum ar fi raportarea imediata pasapoartelor pierdute si furate catre Interpol.
Concluzia Directorului Programului Visa Waiver, Mark Frey este că “din păcate, incapacitatea statutară Departamentului pentru Securitate Interna al Statelor Unite de a creste rata de refuz peste 3% va face si mai dificila calificarea unor tari ca Romania pentru includerea in Visa Waiver.”

Ce spune ministrul de Externe, Cristian Diaconescu, recent întors din SUA despre situaţie?

“Vom vedea care sunt detaliile tehnice din acest punct de vedere. Insa din punctul de vedere al MAE trebuie sa subliniez cu toata satisfactia faptul ca exista disponibilitatea politica si strategica pentru ca acest proiect sa poata fi pus in aplicare in relatia cu Romania, ceea ce nu e putin”.

N-o fi puţin, numai că puţinul ăsta se subţiază de la an la an. Fraza asta o auzim de cel puţin cinci ani. Cu cât o auzim mai des, cu atât pare mai subţire. Negocierile pe tema asta par grele.

Când Serviciile angajează-promo

Revoluţia din Republica Moldova, ca la noi

S-a întâmplat brusc. Nici nu s-a anunţat rezultatul final al alegerilor, că la Chişinău a izbucnit revoluţia. Populaţia a ieşit în stradă ca într-un război neanunţat, bezmetic, în reluare parcă, acaparată, ai zice, mai mult de un joc de domino, decât de revoltă spontană. La prima şi chiar la a doua vedere, legitim. La Chişinău, atât Puterea, dar mai ales Opoziţia se declară surprinse. Dar surprinse de-a binelea! Dacă una sau alta pregătea aşa ceva, parcă ar fi trebuit să nu fie totuşi atâta haos. Era rost de operaţiune pregătită, dacă nu chirurgicală. Sau aşa ar fi fost logic. Ar fi trebuit totuşi să depistăm o coordonare mai bună, indiferent de cine organiza intern, mişcarea. Dar Opoziţia pare buimacă, Puterea nepregătită, atacată la punctul slab, suficienţa. Sau poate cea din urmă s-o fi culcat pe urechea confortului ultimelor două mandate.
Ani de zile, Opoziţia de la Chişinău nu şi-a putut dezvolta o presă proprie. La celălalt capăt, în aceste momente, Puterea nu ştie cum să contracareze accesul la presa străină decât tăind recepţia. Şi totuşi, sateliţii, bată-i vina!!! Sau norocul!!! Sateliţii străini, că doar prin ei trece semnalul. Bătălia pe semnal e acum vitală, pentru că de când cu televiziunea globală, toate revoluţiile se văd live. E de mare ajutor.
Suprinzător de calme reacţiile externe. Din partea României, ale SUA, dar mai ales ale Rusiei. Poate că aşa şi trebuie, dar totuşi! Lasă Rusia din braţe Republica Moldova? Sau mai întâi încearcă să se lămurească dacă şi la Chişinău revoluţia a luat amploare mulţumită unor benzi audio? Parcă mai degrabă. Îţi vine greu să subestimezi eficacitatea serviciilor ruse. Sau e o capcană, poate zic: “luaţi-o (pe Republică) şi vedeţi voi după!” Reacţiile astea ce par cam calme pentru cât de aprinsă e situaţia, arată precum “deocamdată, totul e în grafic”. Naivi sunt peste tot! Şi noi am crezut că ne-am făcut singuri Revoluţia din decembrie 89.
Cât despre reacţia României, nu pot decât să-mi aduc aminte că de când suntem “aliaţi”, tot am pledat, la aproape fiecare summit UE sau Nato pentru orientarea Republicii Moldova către structurile “democratice”. Nu că nouă nu ne-ar fi prins bine, dar parcă liderii de peste Prut nu ne-au cerut-o, iar populaţia din Republică nu cred că ştie exact ce-i cu structurile astea democratice. Nici populaţia României nu ştie exact, apăi vecinii noştri!
Oricum, la Chişinău situaţia nu va rămâne ca azi. Să dea Dumnezeu să fie bine şi pentru ei (că mulţi îs tot români) şi pentru noi! Că de restu, n-avem noi a le purta de grijă!

Dedicaţia perfectă

Am dat peste acest post bai-jefuitori-sa-nu-furati-cumva-banii.html. La capătul postului, îl aveţi pe Horaţiu Mălăele, într-o înterpretare audio, magistrală. Poezia asta mi se pare a fi dedicaţia perfectă astăzi.

FROST/NIXON

Un film care, dincolo de cele 5 nominalizări la Oscar, îl poate trezi din visare pe un începător în ale presei şi-i va reaminti oricărui reporter că cele mai mari pericole ale lui sunt superficialitatea şi ignoranţa. Filmul e de văzut, mai ales că totul a fost real. E oricum o combinaţie atipică de film american cu documentar politic. David Frost există, acum el are 70 de ani şi lucrează pentru Al Jazeera, iar interviul cu proaspăt demisionarul Richard Nixon a fost cea mai mare realizare profesională a lui. Interviul David Frost/Richard Nixon aduce cu dialogul, la fel de celebru dintre Oriana Fallaci cu Henry Kissinger, dacă îl mai ştiţi. Doar că Fallaci, spre deosebire de Frost avea cea mai sigură atitudinea posibilă pentru un reporter. Gândea că intervievaţii săi sunt cei care vor trebui să-şi stăpânească emoţiile şi gândurile negre şi nu ziaristul. Ei sunt cei care trebuie să se explice, nu ziaristul.
În film, rolul cel mare îl face totuşi Frank Langella /Richard Nixon
Mai jos, un citat din film:
„Întâiul şi cel mai mare păcat al televiziunii înşelătoare este că simplifică, diminuează idei mari, complexe, că trunchiază timpul. Cariere mari sunt reduse la o singură imagine. La început, nu am putut înţelege de ce Bob Zolnick (n.m. un membru al echipei lui David Frost) era aşa de euforic după interviuri, sau de ce John Birt (n.m. un alt membru al echipei) se simţea atât de impresionat că s-a dezbrăcat şi s-a aruncat în ocean să sărbătorească. Dar asta era înainte să înţeleg cu adevărat puterea reductivă a prim planului. Pentru că David (n.m. David Frost) reuşise în acea ultimă zi de interviu, să obţină acel moment pasager, ceea ce niciun jurnalist, niciun procuror, niciun comitet juridic sau inamic politic nu reuşise să o facă. Chipul lui Richard Nixon, umflat şi răvăşit de singurătate, dezgust de sine şi înfrângere.”

“Am proiecte mult mai mari decât viaţa!”

Aşa a spus Dan Puric aseară, de ziua lui, la sala Rapsodia. A împlinit 50 de ani şi şi-a invitat spectatorii la o şuetă şi la o şampanie. Şi-a povestit anii, de la grădiniţă până acum, când a lansat DVd+ul “Alegeţi acces la memorie” , albumul de gală de 10 ani de spectacole împreună cu trupa sa de “acrobaţi” -Passe-Partout (aşa le spune el tinerilor fantastici dansatori de step) şi ultima sa carte, “Omul frumos”. N-au venit oameni politici şi “bine că n-au venit, că s-ar fi contrazis”, a spus sărbătoritul în faţa a câteva sute de invitaţi.
La 50 de ani, Dan Puric e altcineva decât acum 13 ani, când l-am văzut pentru prima dată într-un spectacol. Atunci, rar îl auzeai vorbind. Era dansator şi pantomim şi cam atât. Cel mai mare, e drept. Credeam atunci că nu prea vorbeşte pentru că energia pe care o consuma în spectacole era atât de mare, încât orice efort suplimentar l-ar fi făcut să se prăbuşească. Părea egalul balerinei Alina Cojocaru.
Ani întregi am încercat să ajung să-l văd din nou pe Dan Puric în spectacol. La Bucureşti, casa era mereu închisă înainte de spectacol, la Madrid, Tokyo sau Londra nu puteam ajunge.
Aseară am ajuns la sala Rapsodia, la ziua lui Dan Puric. O sărbătoare simplă, într-o sală a sindicatelor. Sărbătoritul a ţinut să-i mulţumească mai întâi lui Bogdan Hossu, şeful Cartel Alfa, pentru că de atâţia ani îl lasă pe el şi pe trupa sa să creeze spectacole de vis. La Naţional şi la Nottara nu ştiu de ce nu a mai avut loc. La 50 de ani, Dan Puric le-a mulţumit şi spectatorilor pentru că nu s-au împiedicat de noroaiele până la genunchi de pe Lipscani, ca să ajungă să-i spună “La mulţi ani!”
Eu am ajuns la “Rapsodia” după două interviuri de patru ore, de-a dreptul chinuitoare, cu doi directori din Primăria Capitalei (vă povestesc altă dată despre ce e vorba). Faptul că împricinaţii nu reuşiseră să-mi răspundă coerent şi articulat la întrebări simple, mă storsese de entuziasm. Stăteam pe un scaun în sala de spectacol, aşteptându-l pe sărbătorit şi nu reauşeam să mă gândesc decât dacă o să reuşesc să ordonez interviurile. Dar m-au trezit hohotele de râs naturale. De mult nu mai auzisem acel râs de la teatru, în hohote, conectat doar la corzile actorului. Am realizat brusc că râsul a devenit monopolul televiziunii. Râsul programat.
După 13 ani, Dan Puric vorbeşte mai mult ca niciodată. Dar nu ma joacă atât de mult. Poate anii, poate fizicul…nu ştiu. Ca spectator, nu mi-am permis să întreb. Dar cei 50 de ani i-au făcut cadou lui Puric statutul de mentor şi dragoste, multă dragoste de la discipolii săi. La 50 de ani Dan Puric a ajuns duhovnic, marturisitor şi apărător înverşunat al tradiţiei româneşti. Frecvent, face apeluri publice la arhivarea fizică şi mentală a valorilor, a muncii celor care chiar şi morţi, merită să mai trăiască prin urmaşi Aseară, Dan Puric l-a făcut să trăiască din nou pe profesorul său, Dem Rădulescu.
La mulţi ani, Dan Puric!

profit record=jecmăneală=românia

Citesc în “Ziarul financiar” o ştire care mă bulversează: “Bancherii au avut in 2008 cel mai bun an de dupa 1990. Profitul net total al bancilor din Romania a urcat cu 67%, pana la 1,27 mld. euro.” bancile-au-facut-profit-de-peste-un-miliard-de-euro-3892249
Ştirea asta mă revoltă cu atât mai mult cu cât tocmai am simţit pe propria piele cum e să afli înainte cu o zi înainte de aprobarea unui credit că “dobânda nu vă mai creşte de luni, ci de mâine”. E criză, iar toate băncile importante au mărit dobânzile iarăşi. Aceleaşi bănci mari care au făcut până acum 2 luni profituri record şi care acum ţipă la BNR să facă ceva să relaxeze creditarea. Adică să le permită să-i jecmănească şi pe cei mai săraci şi pe naivi, nu numai pe cei strânşi cu uşa din cauze subiective.

(Ne)siguranţa naţională

De asta se ocupă puzderie de instituţii, după lege. Armată, servicii secrete, CSAT dar şi guvern, plin alocarea de fonduri suficiente sau insuficiente. După dispariţia a zeci de mitraliere dintr-un depozit al armatei, imi aduc brusc aminte de câteva ştiri pe care le-am făcut cu mare apăsare acum câţiva ani şi care relatau disperarea Internelor, de fapt a Jandarmeriei, care nu reauşea sa-şi primească banii de la alte instituţii ale statului pentru paza executată la obiective strategice (poduri peste Dunăre, termo şi hidrocentrale, baraje, etc.) Asta se întâmpla în vremea Guvernului Năstase. Atunci, conflictul s-a rezolvat aşa: decât să se înţeleagă la bani de pază între ele, ministerele, miniştrii de fapt, au decis că mai bine Jandarmeria nu mai păzeşte nimic. Ţin minte şi acum că-i întrebam ba pe generalul Cearapin, ba pe Ioan Rus: “domnilor, da acolo în Guvern, nu puteţi să avertizaţi că e periculos?” . “Ba da, dar….” venea şi răspunsul.
Şi aşa a rămas. Instituţii care, Doamne fereşte, atacate, ar duce la dezastre.
Şi-mi mai aduc aminte de documentarul Eroi de România, pe care l-aţi văzut anul trecut, la Reporter Special.
Daniel Porumb, un tânâr de 22 de ani, răpus la pat pe viaţă, de un tab stricat, în Irak, graţie inconştienţei mai marilor Armatei, nu poate beneficia nici acum de pensie militară, deşi el a plecat în teatru ca MILITAR! Vina lui?
Era angajat pe bază de contract!!!! Daniel Porumb suferă cumplit şi acum pe un pat de reanimare la Spitalul Militar. Ca angajat, pe bază de contract cu Armata, avea un salariu de 200 de euro. Şi te-ai mai mira dacă ai auzi că santinelele de la Ciorogârla au dormit în post?
Şi tot plecând de la situaţia armelor furate, ieşind astăzi din Bucureşti, am văzut în faţa mea pe şosea, poliţie. Multă! Credeam că opresc pe toată lumea. Dar nu. Opreau câte o maşină, iar în timp ce o verificau, alte zece maşini treceau liniştite pe lângă. Spre Bulgaria.
Încep să cred că alunecăm pe o pantă periculoasă.

Român de clasă medie ce sunt…

Cică aş fi unul dintre tinerii care compun clasa de mijloc a societăţii, după criteriile generale, sociale, profesionale, economice. Adică un pic peste 30 de ani, studii postuniversitare, venituri peste media oficială (1.550 de lei-salariu mediu în România în 2008). Peste toate, locuiesc de 11 ani în capitala ţării, scumpă ca dracu (mă rog) şi lucrez într-o companie naţională cât casa. Deci, la oficial, middle class în România, după 18 de studii acasă şi prin State. La ce v-am spus mai sus am ajuns încă de acum trei ani. Cam doi ani am stat s-o coc, iar concluzia a fost în februarie 2008, că e cazul şi momentul să încerc şi eu să-mi cumpăr casa mea. Aveam la activ, numai în Bucureşti, 7 chirii. Plus alte 3 pe alte meleaguri, în ţară şi peste ocean. De pe piaţă, că de la anl-uri şi primării n-am reuşit în cinci ani, nici cu salariu de trei milioane, nici de şapte, nici de 13. Când aveam trei milioane, un primar de sector m-a tras pe hol să mă întrebe dacă am la mine 500 de dolari, când salariul meu a ajuns la 7 milioane, mi-au spus că mă încadrez la “social”, dar mai “sociali” decât mine sunt poliţiştii şi doctorii, iar când am ajuns la salariu de 13 milioane, mi-au spus că nu mă mai încadrez. Când am depus dosarul de teren pentru tineri, mi-au spus că nu mai e teren liber. După a cincea reînnoire a dosarele de casă şi/sau teren pentru tineri (cred că era 2004), m-am jurat că eu de la statul român nu o să mai cer în viaţa mea nimic.
Pasul 1
Cea mai potrivită casă (adică cel mai ieftin apartament de 2 camere) am găsit-o pe lângă Bucureşti lângă o celebră puşcărie. Prima vizionare a fost de vis. Patronul firmei de construit şi vândut apartamente promitea cel mai modern cartier de blocuri de lângă Bucureşti. Politicos, m-a poftit la firma lui, mi-a dat cafea şi m-a îmbiat să admir macheta dintr-un fotoliu din piele. „ Aveţi 2 camere, debara, balcon mare, baie, facilităţi, loc de parcare inclus în preţ…..”. Bla, bla, bla. Ce mai, m-a convins. În ziua următoare, îmi iau toată familia pe teren. (Mama, când a auzit de locaţie, i-a picat faţa. Nu ştia ce să facă mai întâi: să plângă sau să plângă….Mă rog, am acuzat-o că e de modă veche, că nu înţelege ea ce e aia perspectivă urbanistică! Ştiam, într-un fel că are dreptate, nici eu nu eram tocmai fericită, da doar nu era să recunosc). În teren, câmp. Deocamdată.
Pasul 2
Hotărâtă să fac marele compromis, apartament ieftin, preţ fix prin antecontract până la predare, dar în afara oraşului, încep pelerinajul pe la bănci. Toate jurau că, la statutul meu, de middle class, cu avans de 25 la sută în mână, apartamentul e ca şi al meu. La acel moment, eu le ceream băncilor să-mi dea cu împrumut, când apartamentul va fi gata, până când moartea ne va despărţi, puţin peste 50 de mii de euro. Din acel moment,mai toate zilele libere mi le-am petrecut pe şantier. Apartamentul meu s-a născut greu, dar în toamnă, a căpătat forme. Visam noaptea cum văd Bucureştiul în zare, dar din casa mea, mă rog a băncii!!
Pasul 3
După un an de amânări, certuri cu inginerii de pe şantier, oareşce dezamăgiri (infiltraţii în tavan, debaraua a dispărut din plan, balconul e mai mic, apartamentul a fost ipotecat între timp de banca finanţatoare a proiectului, etc.), în sfârşit apartamentul e gata. Şi e cu 8 mii de euro mai ieftin, graţie singurei măsuri simţibile anticriză(reducerea TVA pentru apartamentele sociale). Mi-am zis: dacă acum un an toate băncile mi-ar fi dat 50 de mii de euro, de ce nu mi-ar mai da acuma 43 de mii, la acelaşi venit.

Pasul 4
Ultimul test de umilinţă în încercarea de a avea un apartament social îl dau zilele astea. Nicio o bancă, în afara celei care a pus ipoteca pe casă şi care îmi propune o rată de 550 de euro pe lună timp de 17 ani nu mă mai place de client. Nu accept nici oferta, nici refuzul aşa că merg mai departe. M-am dus la CEC, banca de stat. Era singura la care mă încadram la un credit în lei. Uitasem de jurământul pe care mi-l făcusem cu statul acum ceva ani! Mai întâi, în decembrie şi apoi în ianuarie, o funcţionară m-a păcălit că mă încadrez. Ţeapă, aveam să aflu după 2 săptămâni de linişte! Uitase să ia în calcul acea marjă care le permite acum băncilor să evalueze casa cu 30 la sută mai puţin decât ai tu nevoie. În pliante spun că îţi dau până la 85 la sută din credit, în realitate abia dacă mi-ar da 50 la sută. Adică undeva pe la 30 de mii. Şi-au spus că dacă cumva dispar, cam atât ar putea ei scoate. Patronul vânzător de case, acelaşi care în octombrie 2008 îmi promitea că la 1 decembrie o să-mi beau cafeaua în casa mea, sare ca ars când îi spun. Nu acceptă avansul de 25 la sută plus 30 de mii de euro. Mă ameninţă că dacă nu-i dau banii urgent toţi banii, îmi vinde casa. S-o vândă. Pare la un pas de faliment şi faptul că a scos-o de sub ipotecă pare deja un act eroic în aceste vremuri. Eu apeciez totuşi gestul şi o iau la pas la alte bănci. Toate strâmbă din nas. La aşa vremuri, băncile nu mai par fericite nici dacă te angajezi că până mori, o să le dai triplu înapoi. O fostă profesoară avea dreptate: „casa te leagă”. Nu mai faci copii că ai rată la casă, nu mai pleci în concediu că ai rată la casă, nu mai poţi să pleci la o bursă, că ai rată la casă. În schimb, poţi să mori, bancar vorbind. Creditoarea îţi ia casa. iar tu te duci la căsuţă. De veci. Numa că pentru aia nu-ţi dă nimeni bani cu împrumut, aşa că mai bine aplici sloganul „keep going !”

Asta da breaking news!

Un avion airbus aterizează forţat în râul Hudston cu peste 150 de persoane la bord. Râul are până la 64 de metri adâncime. Pilotul şi copilotul reuşesc să ţină partea din faţă cât de cât la suprafaţă, astfel încât să poată deschide uşile avionului, iar pasagerii să se poată salva. Exemplar! Toţi pasagerii sunt calmi, nimeni nu ţipă. Extraordinar! Pasagerii bărbaţi le fac loc femeilor pasageri, ca acestea să se salveze primele.  Normal! Toţi căpitanii feriboturilor care au văzut avionul aterizând în apă, se duc spre locul cu pricina fără să mai aştepte instrucţiuni de la mal, pentru a ajuta în caz că pot. Şi au putut.  Firesc! Avionul se scufundă încet, dar toată lumea scapă nevătămată. Miracol!  Iar televiziunile americane transmit live tot incidentul cap coadă.  Nota 10! Eu una, nu cred ca mai sunt un telespectator obişnuit, dar pe mine imaginile şi transmisiile mi-au ridicat pulsul, nivelul de adrenalină şi am stat cu ochii pe CNN (singurul post TV american pe care-l prind) patru ore, fără pauză.

O aşa poveste chiar că e breaking news!