este vorba în reportajul de mâine seară de la “Reporter Special”. Ca de obicei, pe Antena 3, de la 22.05.
Pe scurt, este un film în care membrii Asociaţiei Române pentru Cosmonautică şi Aeronautică vorbesc despre încercările lor de a face istorie în România, acasă la ei.

Deocamdată, membrii ARCA au la activ două participări importante la competiţiile X Prize: Ansari X Prize iar acum, Google Lunar X Prize.
Până acum nu au câştigat nimic, dar perseverenţa lor este totuşi o excepţie pentru România.
Chiar şi numai pentru asta, dar evident şi pentru ceea ce fac, am crezut că merită atenţie.

În 2004, ARCA nu avea cum să câştige Ansari X Prize. În primul rând pentru că la acea vreme, a concurat cu Virgin Galactic (câştigătoarea competiţiei, cea care a reuşit să trimită turist în spaţiu), cu oameni şi cu tehnologii în care s-au investit zeci de milioane de dolari. Asta în timp ce românii încă se rugau de unii şi de alţii să-i ajute cu materiale compozite şi cu spaţii în care să-şi pună mintea la bătaie.
Pentru a obţine finanţare, membrii Arca au bătut atunci la toate uşile posibile, inclusiv la cea a premierului de atunci, Adrian Năstase. Liderul ARCA, Dumitru Popescu, spune că toată lumea i-a trimis la plimbare.
În schimb, americanii de la X Prize au crezut în ei. Asta i-a motivat să continue.
Ansari X Prize le-a adus celor de la Arca notorietate mai mult în străinătate decât în România. Nu au câştigat, dar au realizat primul motor de rachată reutilizabil din materiale compozite. Pentru asta au câştigat respectul Fundaţiei X Prize

În urmă cu 4 săptămâni am filmat cea mai importantă încercare a celor de la ARCA de a ajunge în spaţiu. Luna trecută, ARCA a vrut să spargă gheaţa cu un zbor suborbital. N-a reuşit.

Jurnalistic, urmăresc proiectele acestor oameni încă din 2005. I-am cunoscut în Las Cruces, SUA, la una dintre etapele X Prize. Atunci, erau timizi, copleşiţi parcă de faptul că reviste şi site-uri celebre îi intervievau, dar şi de diferenţele materiale imense între ei şi celelalte 5 echipe din competiţie.
Acum, par copleşiţi mai degrabă de intrigile şi acuzaţiile din ţară, de neîncrederea celorlalţi în ei. Nici ei nu mai par siguri că vor reuşi să facă mai mult.

În documentarul “Cel mai înalt vis românesc” nu am vrut să-i combat nici pe cei de la ARCA, care parează, un pic exagerat după părerea mea, nici pe cei care spun despre membrii asociaţiei că sunt nişte amatori. De aceea, în acest documentar nu veţi auzi nicio voce din off.

Imagine: Liviu Dochiţa

Este numele reportajului “Reporter special” de mâine seară. Aşa se mai şi numea odată Gerovitalul. Pentru că despre marca şi despre medicamentul românesc Gerovital este acest reportaj. Dar şi despre Institutul de Gerontologie şi Geriatrie Ana Aslan.
Vă invit să-l urmăriţi mâine, pe Antena 3, de la ora 22.05.

George Enescu. În această seară, la Reporter Special, pe Antena 3, de la ora 22.05.

Este sfârşit de septembrie 2009, iar sălile celei 19-a ediţii a Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu se închid.
Un festival şi un concurs internaţional de muzică clasică ce au devenit în timp, evenimente de neratat pentru cei mai mari dar şi pentru cei mai promiţători artişti de gen ai lumii.
Timp de două luni, Reporter Special a stat în culisele Festivalului George Enescu ca să vă arate ce înseamnă să pui în scenă cel mai important eveniment cultural internaţional al României. Ce a ieşit vedeţi în această seară.

Sâmbătă la Reporter Special, ora 22.05. E primul documentar Reporter Special fără text, e o poveste scrisă şi spusă de Marius Oprea şi echipa sa de la Institutul pentru Investigarea crimelor Comunismului. O poveste tristă despre crimele Comunismului. De fapt despre doar o parte din crime, adică 10 mii. Pe restul nu le-a mai numărat încă nimeni.
Imagine: Liviu Dochiţa
Montaj: Cristi Dimitriu
Asistent imagine: Claudiu Roşoiu

l-am găsit pe domnul Vlăsceanu. Un om simplu care abia a acceptat să se lase fotografiat. Poartă un tricou cu mesaj. Şi cu mândrie.

E singurul care mai are grijă de vechea puşcărie, aceea în care şi-au vărsat plămânii Ion Mihalache şi Corneliu Coposu (în celula 30) şi din care a plecat, pe ultimul drum, Corneliu Zelea Codreanu.

E un fel de a spune că are grijă. Tot ce poate face e să se asigure că nimeni nu intră în puşcărie fără autorizaţie.
Domnul Vlăsceanu lucrează de fapt ca tâmplar, face garduri într-un şopron lipit de puşcărie. O face însă şi pe paznicul şi uneori pe ghidul. Nu-l mai înspăimântă de mult puşcăria. Mai frică îi e de prăbuşirea ei. Are şi de ce. Zilnic aproape, se mai prăbuşeşte câte o bucată din tavan.
E om cu bun simţ, aşa că nu ne stă în coastă în timp ce noi filmăm. Ne roagă doar să nu fumăm înăutru “că e putred totul”.
La jumătatea filmărilor, într-o încăpere ce pare a fi fost camera de anchetă, descopăr o gaură neagră în zid. Îndreptăm luminile într-acolo şi descoperim că e de fapt un horn spart nu se ştie de cine. Mă uit şi văd semiîngropat, un ciocan atipic. Un ciocan cu mâner de lemn care avea în capăt o sferă din fier uriaşă, extrem de grea, cu un fel de bile în ea. Ca la rulmenţi. Arăta a unealtă de tortură, de sfărâmat degete care nu vor să toarne la Securitatea Statului.

Într-o ţară normală, aş fi chemat procuratura, un istoric, un cercetător. Dar mi-am adus aminte de ce-mi spuneau oamenii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului despre interesul autorităţilor în a condamna faptic şi nu doar în discursuri Comunismul. Că e zero.
Într-o ţară normală, ciocanul cu pricina era dus la analize sau măcar la muzeu. La acel muzeu pe care şi l-a dorit Corneliu Coposu, al holocaustului comunist. La muzeul ce ar fi trebuit să se nască pe locul fostei puşcării de la Râmnicu Sărat.
Numai că nu suntem într-o ţară normală, aşa că i-am dat sinistrul ciocan domnului Vlăsceanu. Domnul Vlăsceanu nu ştia nici el ce să facă cu el. La tâmplărie nu era bun, în mod cert. Domnul Vlăsceanu a luat totuşi ciocanul, l-a pus pe o poliţă şi a zis: “poate o să intereseze pe careva vreodată!”

Eu m-am întors în celule, la filmare.
Ajunşi înapoi la Bucureşti, m-au uitat pe imagini. Coincidenţă sau nu, fiecare cadru filmat după ce-am pipăit toţi din echipă acel ciocan arată altfel decât celelalte.

Foto: Anca Grădinaru şi Liviu Dochiţa

Sâmbătă, la Reporter Special, un material despre poluarea din Bucureşti.

războiul “deconcentratelor”. De oricine încerci să dai, Direcţie de Sănătate Publică, Agenţie pentru Protecţie a Mediului, niciuna nu are şef cert. Cu DSP-ul aţi văzut ce s-a întâmplat. Zilele acestea am încercat să fac un interviu cu şeful Agenţiei pentru Protecţia Mediului Bucureşti. Întreb de el, mi se răspunde că aşa ceva nu mai există, sau încă nu există. “Ştiţi, s-a organizat un concurs, n-a ieşit cine trebuie, se reface concursul….ştiţi cum e cu funcţiile astea”. Am găsit o soluţie până la urmă. Dar lucrurile stau aşa: unde s-a reuşit plantarea noilor şefi, aceştia nu vorbesc, ori că-s prea ocupaţi cu preluarea funcţiei, ori că realizează că habar n-ar avea să răspundă unor întrebări ce ţin de noul domeniu şi evită din start. Sunt trimişi la interviu subalternii care săracii, nu prea ştiu ce şi cum, cât şi cum să spună.
La APM Bucureşti am dat de o situaţie dramatică: nu mai sunt bani pentru monitorizări şi riscăm activarea procedurii de infringement din partea Comisiei Europene pentru că nu mai livrăm la Bruxelles monitorizările calitătăţii aerului.
Interesează pe cineva?
Detalii în următorul meu material “Reporter Special”. Tot atunci aflaţi şi cum se face de Bucureştiul este singura aglomerare urbană din Europa fără staţie de epurare a apelor menajere. E şocant să vezi cum tone de fecale şi alte mizerii ajung direct în Dâmboviţa şi apoi în Dunăre. Capitala României este cel mai mare poluant al Dunării.
Ideea materialului a venit tot de la un telespectator care, după ce văzut “Apa potabilă, secret de stat”, mi-a zis: “eu vreau să ştiu şi cum e aerul pe care-l respirăm”.

Sâmbătă, la REPORTER SPECIAL, pe Antena 3, de la ora 22.05

Abia am venit de la filmări. Am deschis blogul şi avalanşă de comentarii. Şi câteva întrebări. Mulţumesc. O să încerc să răspund prin acest post. Analizele le facem la un laborator de stat şi două private. Nu avem încă rezultatele. O să vină în câteva zile. Am încercat să alegem laboratoare diferite. Ideea este că analizele costă mult. Pe noi, câteva analize ne costă de exemplu, câteva zeci de milioane. Şi nu pretind că ele ar defini întreaga situaţie. Doar ca să afli dacă în apă există sau nu un singur metal greu, Pb de exemplu, trebuie să plăteşti 25 de euro. Am luat probe de apă şi din surse publice şi din locuinţele unor bucureşteni, aleşi absolut la întâmplare. Recoltările au fost făcute de medici.

Da, este posibil ca apa de la sursă, respectiv de la staţia de tratare, să fie absolut ok, iar la robinet să nu mai fie bună. În Bucureşti de exemplu, Apa Nova nu-şi asumă răspunderea pentru ce ajunge în casele oamenilor întrucât contractul de concesiune prevede că societatea trebuie să asigure apă potabilă doar până la intrarea în blocuri. Mai departe, Doamne ajută! Ei spun că proprietarii trebuie să aibă grijă de ţevile proprii.

Dar aici avem o problemă: legea calităţii apei potabile lasă de înţeles (formularea e confuză) că furnizorul de apă trebuie să-şi asume responsabilitatea totală faţă de public, chiar şi când probele nu sunt ok. Pentru “public” sunt date ca exemple locaţii gen grădiniţe, spitale, etc.
Repet, oficial apa furnizată prin reţelele publice e bună dar după cinci zile de filmări, constat că sunt o groază de probleme.

Până acum am filmat în Bucureşti,Snagov, Popeşti -Leordeni, Jilava, Pantelimon, Pipera, Arcuda, Roşu, Crivina (staţia de tratare) şi mai avem. Am făcut aproape o mie de km în câteva zile. Am adunat statistici şi multe păreri.

Sigur nu voi putea merge peste tot unde poate, ar trebui dar pur şi simplu nu se poate să acoperi tot. Noi încercăm. Avem un timp de realizare a documentarului pe care dacă nu-l respectăm, materialele nu ajung la voi la timp. Ce pot să vă spun este că de luni încoace, ne începem ziua de lucru de 5 dimineaţa şi o terminăm noaptea târziu.

Aştept în continuare părerile voastre. Mulţumesc.

Vă aduceţi aminte de cetăţeanul din Târgovişte care a dat în judecată Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică pentru că nu a vrut să-i spună dacă apa de la reţeaua publică e potabilă şi care a pierdut procesul ?
Ei bine, eu trăiesc în aceste zile acelaşi sentiment.
Lucrez la un material despre apa potabilă din Bucureşti şi din Ilfov. Un geolog, pe care l-am consultat astăzi, mi-a spus că pămânstul din judeţul Ilfov e “o imensă groapă de rahat”. Zeci sau sute de mii de fose, legale sau ilegale, pământ infestat de îngrăşăminte, poluări istorice, deversări necontrolate, toate afectează pânza freatică din care se alimentează toată lumea. Autorităţile ne spun însă că apa e bună de băut.
În Bucureşti, mai toată lumea se plânge fie de mirosul, fie de gustul apei de la reţeaua publică. Autoriţăţile ne spun la fel, că apa e bună de băut.
E foarte greu de stabilit cine are dreptate şi mi-e teamă că adevărul nu va fi stabilit de câteva analize pe care le-am comandat, ci de neconcordanţele evidente între spusele oamenilor.
Pentru niciunul dintre reportajele de la “Reporter special” nu am fost obligată să scriu atâtea adrese oficiale ca acum, să dau atâtea telefoane (sute într-o săptămână), să cer atâtea confirmări, să insist atâta. Pe cuvântul meu.
Medici responsabili de sănătatea publică înspăimântaţi, directori revoltaţi că le cerem date despre controale, inspectori agresivi în limbaj sau care dau în bâlbâială, societăţi care ne spun că datele despre vânzările de apă nu sunt publice. Incredibil!
Vă invit ca în următoarea săptămână să povestiţi aici despre apa pe care o plătiţi şi nu o beţi.