ADEVĂRAT

scrie Lelia Munteanu despre meseria de ziarist. Genial, spune reporterul din mine. Dacă nu aveţi răbdare, nu mai citiţi acest post, daţi direct click pe textul său.
Lelia Munteanu a fost primul meu şef. Era 1998, ea şefă la “Adevărul”, la “Corespondenţi” şi “Societate” eu corespondent de Sibiu şi apoi, la Bucureşti, reporter pe “Sindicate”, “micuţa”. De când am plecat de la “Adevărul”, acum 8 ani, ne-am mai întâlnit de 2 ori, întâmplător. Cât mi-a fost şefă, trei ani, am primit zeci de lecţii dure dar bune şi am adunat amintiri cât pentru o viaţă. Şi am plâns de multe ori, de ciudă, de nervi, de neputinţă. Nu mai contează de ce. Ce a contat tot timpul şi încă mai contează e că mi-a dat prima lecţie dură de viaţă şi meserie: că poţi şi să nu renunţi. În cazul de faţă inclusiv la meseria de jurnalist.
În timp, am conştientizat cât e de important să-ţi faci meseria corect şi dacă ai numa 2 eugenii în burtă, şi cu sandalele rupte şi cu materiale ciuntite sau pierdute. S-a întâmplat şi atunci, la început, se mai întâmplă şi acum. La urma urmei, tu decizi dacă pleci sau nu “la timp”.
Chiar şi acum 10 ani, în clipele în care îmi scriam acasă demisiile nedepuse, mă întrebam de ce Lelia nu scrie mai des editoriale. Atunci era şefă, probabil nu avea destul timp. Acum nu mai e şefă şi scrie mai des. Eu îi sorb rândurile. Şi nu, nu spun asta pentru că mi-aş căuta de lucru ci pentru că scrie ca la carte.